Doamna Săftoiu, Parlamentul şi profesorii
Aşa s-a încurcat treaba cu salarizarea profesorilor, că nici dracu’ n-o mai descurcă! Dna. Săftoiu este unul dintre foarte puţinii politicieni români care îşi merită numele. De aceea mă bucur să o pot contrazice într-o chestiune care ţine de situaţia mai generală a României de azi. La o dezbatere radiofonică despre asumarea răspunderii pentru o nouă uniformizare/plafonare a salariilor din învăţămînt, dna. Săftoiu a afirmat că este o procedură anormală într-un stat de drept, nedemocratică, de scurtcircuitare a Parlamentului, încălcare a separaţiei puterilor. Perfect adevărat în teorie. Dar tocmai aici este merchezul problemei. Originea blocajului se află în decizia luată în unanimitate de către parlament în 2008 de mărire cu 50% a salariilor din învăţămînt. O decizie evident iraţională, scîrbos populistă, ignorînd suveran avertismentele economiştilor, inclusiv ale prim-ministrului de atunci, dl. Tăriceanu. Or, acum, dna. deputată ne cere să reîncredinţăm legea aceluiaşi parlament. Ce ne facem să credem însă că parlamentul ar fi devenit între timp raţional?
Cu asta ne aflăm în însuşi miezul putred al democraţiei româneşti, depăşind cu mult chestiunea salariilor. Avem un parlament (instituţia supremă într-o democraţie) calitativ mult, mult sub ce se cere, lucrînd pentru cu totul alte interese decît pentru ceea ce politologii numesc binele public. Guvernul Boc a uzat şi abuzat şi răs-abuzat de metoda nedemocratică, antiparlamentară a ordonanţelor de urgenţă. Asta pentru că, urmînd calea normală, nici un fel de reformă nu s-ar fi putut face, iar încetineala deciziilor ar fi paralizat complet ţara în perioada de criză. Căci, în interiorul său, parlamentul însuşi este o instituţie nedemocratică. Raporturile dintre putere şi opoziţie sunt profund viciate: opoziţia se opune ab initio fiecărei virgule dintr-o lege iniţiată de putere, considerînd-o în ansamblu şi absolut proastă, puterea nu crede că-şi poate însuşi nici o sugestie de la opoziţie, căci i-ar ştirbi infaibilitatea. Se unesc ambele (cum e în exemplul dat mai sus) doar în jurul unor măsuri populist electorale. Sub presiunea realităţii, guvernele (nu numai cel actual, mai toate din ultimii 22 de ani) sunt obligate să ia măsuri plauzibile. Criza a impus chiar unele speciale. Ar fi fost cazul unei solidarităţi naţionale (cum s-a văzut prin alte ţări) în jurul unui set minimal de măsuri de austeritate. Lăsat singur, guvernul Boc a făcut în general ce trebuie dar nu cum trebuie. Măsuri bune în idee au fost iremediabil compromise de o mizerabilă pregătire şi punere în aplicare (vezi închiderea spitalelor, cel mai recent). Dacă opoziţia nu ar fi fost obsedată de acel „jos cu….”, atunci şi legea învăţămîntului şi legea salarizării şi codul muncii ar fi fost cu siguranţă mult mai bune şi aplicate mult mai rapid şi fără gîfîieli şi rateuri. Mă întorc deci la punctul de pornire al acestui articol: pentru ce să întoarcem legea la parlament? Cu atîtea hotărîri diferite între ele care au făcut să existe actualmente vreo 4 sau 5 moduri de salarizare în învăţămînt (imposibil mi-a fost să le număr) nu-mi dau seama cine le poate descurca. Profesorii au fost şi au rămas o simplă carne de tun electoral, dovadă modul absolut penibil în care (nu) s-a discutat public Legea Învăţămîntului, şi totala lor desconsiderare publică. Cu miniştri ai învăţămîntului de calibrul intelectual al dnilor Hărdău, Funeriu sau dnei Antonescu nu e de mirare că nu avem nici o direcţie în şcoala românească, roasă din temelii de corupţie, delăsare, sărăcie, incompetenţă. Cine e vinovat de impasul salarizării, deci? Parlamentul, apoi justiţia, două instituţii de un autism perfect. În grajdurile lui Augias de pe colina parlamentului trebuie făcut curăţenie. Cei puţini care au luciditatea dnei Săftoiu ar trebui să pornească o astfel de operaţiune. Altfel, democraţia românească rămîne un sinistru zâmbet de babă ştirbă.
