După difuzarea de către TVR a filmului Povestea Sovietelor, simt nevoia cîtorva observaţii. „Ecoul” internaţional al filmului, aproape nul, după cum a notat cu amărăciune Andrei Pleşu, arată cred principala boală a Occidentului. Hemiplegia „Europei” de vest care vede numai unul dintre cele două genociduri ale secolului, ignorînd similitudinea de fond ideologic şi apropierea iniţială între bolşevism şi nazism, este perfect pusă în evidenţă de filmul regizorului lituanian Edvins Snore. Zeci de milioane de victime sunt uitate. Este un film „rece”, fără patetisme, lăsînd documentele să vorbească. Un film care explică multe, nu numai din istoria secolului XX, ci şi din criza Europei de azi. După căderea regimurilor comuniste (nu a comunismului!) din 1989, Vestul ne-a primit cu braţele deschise, oferindu-ne fonduri şi „know-how”, cu condiţia subînţeleasă de a nu-i tulbura somnul şi siesta cu memoria noastră a infernului prin care trecusem. Şi fiindcă unii nu au respectat acest „pact al uitării”, au insistat să mărturisească esenţa criminală a comunismului, am început să fim din ce în ce mai urît priviţi, ca omul care vine încălţat în adidaşi la concertul simfonic. Filmul lui Snore este o astfel de rafală rece peste lenevoasa amnezie. De aceea el, ca şi învăţămintele sale, au fost discret ignorate. Un maimuţoi propagandist antiamerican ca Michael Moore stîrneşte admiraţia snobilor şi ia premiu la Cannes. Povestea Sovietelor este un film neştiut.
Occidentul refuză să-şi asume complicitatea cu Uniunea Sovietică stalinistă, refuză să-şi asume zecile de milioane de victime ale urii de clasă, cu nimic mai puţin criminală decît ura de rasă. Iar efortul de a păstra comoditatea acestei amenzii duce la o neaşteptată păstrare a cortinei de fier în minţile oamenilor. Dar nu numai reconstituirea istorică fidelă este meritul filmului. Ceea ce mi-a îngrozit închipuirile au fost tocmai imaginile din prezent ale monstrului: salutul hitlerist din Duma de azi, declaraţiile violent antisemite ale unor oficiali, comandourile de execuţii etc. Poate că televiziunea ar fi putut continua şi în ziua următoare dezbaterea despre film. M-ar fi interesat de exemplu să aflu părea dlui Ion Iliescu (o spun fără nici un fel de ironie) despre acest film, a dlui Ponta, care ar fi avut astfel prilejul măcar pentru odată în viaţă să vorbească şi despre altceva decît despre Băsescu, sau a unuia dintre criticii neo-marxişti care combat pe platforma CriticAtac. Pînă una alta, ne rămîne doar alternativa de a ne rumega trist constatarea întîrzierii. Europa ne-a primit pe noi esticii evident nepregătită, pentru că nu avea ce face cu amintirile noastre (vezi, ca să dau alt exemplu, modul pejorativ în care nemţii „din Est” erau priviţi de cei „din Vest”) care îi împiedicau „elanul dezvoltării”. La rîndul nostru, eram plini de iluzii, şi vedeam în „vest” un loc ideal. Pentru a ne ciocni acum cu idiosincraziile, lipsa de perspectivă şi lipsa de toleranţă a celor deranjaţi de „mîncătorii de cîini” din est. S-a tot spus că nu avem un Nurnberg al comunismului. Şi, după cum arată mersul istoriei, nici nu vom avea vreodată. Filmul circulă de mult pe net. Îl recomand cititorilor noştri care vor să ştie adevărata istorie apropiată. Pentru că genocidul prin înfometare al ucrainienilor, gulagul, experimentele pe oameni sunt fapte care depăşesc orice sofistică speculativă, sunt vecinătatea noastră istorică imediată. Dl. ministru al Învăţămîntului are, printre sarcinile domniei sale, şi introducerea studiului genocidului regimului comunist în programa de liceu. Ar fi ceva foarte important pentru a nu repeta istoria cu toate grozăviile ei. Aici ar fi adevărata reformă morală. Din păcate, de vreo trei ani, nu s-a făcut nimic în acest sens. Difuzarea în şcoli şi comentarea unui asemenea film ar fi un bun avertisment. Pînă cînd nu vom asimila pînă la ultima celulă învăţămintele acestui infern prin care a trecut lumea, ne vom mulţumi să-l refulăm comod, lumea va rămîne grav bolnavă de Alzeihmer moral.
