Editorial

Creştineşte, orgoliul este un păcat. La nivelul naţiilor însă, el poate fi considerat ca o justă apreciere a propriului loc istoric şi o energie necesară marilor înfăptuiri. Multe lucruri ne lipsesc nouă, românilor, şi nu este zi să nu aflăm prin presă inventare întregi, expuse cu o masochistă încîntare. Suntem excepţionali pînă şi în mizerie… Mi se pare că una dintre cele mai grave carenţe ale noastre este tocmai lipsa  aceastui orgoliu bun. Autodenigrarea, autopersiflarea de tip „ca la noi la nimenea” ne sunt în gena etnică. În fiecare zi nu ni se spune decît ce rău, ce urît, ce mizerabil, ce înapoiere este în România (nu Românica, aşa cum spun persiflanţii). Ni se spun aşa de insistent astea, încît am ajuns să o credem. În loc să ne „dopăm” cu spirit pozitiv, ne „dopăm” cu deprimism şi miştocăreală. Fără să ne dăm seama că asta ne amputează cel mai important organ al organismului unei naţiuni: viitorul. Într-adevăr, cum să faci, de exemplu, educaţia tinerei generaţii, cînd îi spui toată ziua că aici n-are nici un viitor? Ca şi cum o vrabie i-ar spune puiului: n-ai să poţi zbura niciodată! Asta pentru că stăm prea mult cu nasul băgat în mizeria prezentului, fără să încercăm un minimum de ridicare deasupra contingentului, spre a risca o perspectivă. Ignorăm tenace cîteva atuuri indiscutabile: suntem singura ţară ortodoxă de limba latină, avem o aşezare geopolitică din care puteam extrage numeroase avantaje (pe lîngă dezavanatajele mereu invocate), suntem a doua ţară ca mărime, după Polonia, dintre ţările estului european, suntem nu numai la graniţa dintre Est şi Vest, cum adesea vedem îngust, ci avem şi o componentă central-europeană a civilizaţiei care poate fi favorabil speculată, suntem o forţă deloc de neglijat în cadrul ortodoxiei (nu ignoraţi capacitatea ei diplomatică), avem resurse agricole de o bogăţie (neuitilizată) excepţională, nu ne-a afectat aşa de tare criza (nu intru acum în explicaţii) precum pe greci sau irlandezi, avem o importantă parte a populaţiei bine educată care, fiind pe cale de dispariţie, trebuie exploatată (în sens pozitiv) la maximum, avem o istorie care ne oferă un fel de scepticism bine venit faţă de unele ideologii, pe care ţările din vest nu îl au, mai avem natură, nu numai asfalt, avem o creativitate de popor tînăr, care nu şi-a exprimat decît foarte puţine dintre potenţialităţile sale, suntem a şaptea ţară ca mărime din UE. Lista este, cu siguranţă, mult mai lungă. Toate astea nu combat, fireşte, toate prostiile, corupţia, ticăloşia, hoţia … şi toate celelalte racile care ne macină. Dar ne oferă un ideal (cuvînt pe care nu-l găsiţi în toată presa noastră) fără de care nici o construcţie socială sau instituţională nu ţine. România dezarticulată în care trăim se explică şi prin această lipsă a mîndriei bune faţă ceea ce suntem şi putem fi. Nu e vorba de naţionalismul tîmp care vede în Bucegi buricul lumii. Pentru că orgoliul acesta pe care l-am numit pozitiv se îndreaptă, cum puteţi observa, spre viitor, nu spre trecut. L-aş putea numi şi mai simplu încredere în noi înşine. Sigur că propaganda deşănţată duce la o demobilizare generală, nimeni nu mai face nimic, pentru că oricum e degeaba.  Nu am vorbit nimic de politică, sigur că ea ar avea un rol. Nu s-a născut încă politicianul care să realizeze ce forţă extraordinară este speranţa. La noi, politica se face exclusiv la modul negativ. Ce rău fac ăştia de la putere şi ce bine vom face noi cînd vom veni. În felul acesta, ambele feţe ale paginii pe care se scrie istoria de azi a ţării sunt măzgălite fără sens.