Asta a ajuns România. Țară fără guvern, fără parlament (ceea ce poartă acest nume este doar o sinistră parodie), fără opoziție, fără democrație. Nici cei mai optimiști dintre manifestanții împotriva Alianței de astă iarnă nu sperau, sînt sigur, că destrămarea acesteia, cînd are toate pîrghiile puterii la îndemînă, se va petrece atît de repede. Și nici atît de ridicol. Alianța de apărare a infractorilor a intrat în sevraj. În zadar încercăm să aflăm cel mai firav fir de logică. Nu mai spun de interesul național. Duminică s-a citit textul moțiunii, care nu are absolut nicio legătură cu cele ce se reproșau acum cîteva zile guvernului. Acum, ținta s-a schimbat exclusiv spre Grindeanu.
Nu vă așteptați în aceste rînduri la o „analiză”. Paranoia nu poate fi analizată. Aici pînă și Caragiale este depășit, ne trezim în plin Urmuz. Tragic & descompus & dezarticulat. De 20 de ani scriu că singura soluție viabilă pentru România este desființarea partidului înființat de inculpatul de azi Ion Iliescu, și a tuturor clonelor sale ulterioare. Numai pesedist „cinstit” să nu fii zilele astea! De partea cui să fii? Pentru că Dragnea & Tăriceanu formează un cuplu politic mai toxic chiar decît era cuplul vesel Ponta & Antonescu (uite că se poate!), nu înseamnă că dl. Grindeanu e vreun îngeraș. Nu poți să descoperi abia acum că Dragnea e sforar sau că Vâlcov ți-a făcut planul de guvernare pe care l-ai fetișizat. Declarațiile lui de „fidelitate” față de PSD sună aberant. Iar aducerea, din disperarea de a avea aliați, în prim plan a primului plagiator al țării nu este deloc o notă de trecere pentru Grindeanu. Care PSD? Pentru că, zilele astea se arată doar un partid de nomenklatură, de tip „noi și-ai noștri”, cu declarații de adeziune din teritoriu întonul telegramelor pe care le primea „stejarul de la Scornicești”.
Să fie limpede: zilele astea, grație activității neobosite a „binomului” Dragnea & Tăriceanu, România dispare de pe harta Europei. E o ficțiune ieșită din coșmarul unui vot inconștient (și a unei lipse la vot la fel de inconștiente) din toamna trecută. Din exasperarea prost țintită a revoltaților din iarnă. Singura soluție cît de cît acceptabilă pentru interesul național, dar care nu ar produce minuni și nici nu o văd realizabilă practic în actuala conjunctură, ar fi alegerile anticipate.
Abia ce trecu scurta euforie a succesului, nu numai de imagine (deși la felul cum arată extern România azi, nici asta n-ar fi de lepădat), vizitei în S.U.A a președintelui Johannis, și veniră alde Dragnea să ne strice fasolea strămoșească. Ciudățenia ca un partid să-și dărîme brusc propriul guvern rămîne, sigur, prilej de uimire pentru toți diplomații europeni. Nimeni nu înțelege nimic. Cu excepția, sigur, a UDMR-ului care, a n-a oară, dă dovada că-l doare-n ciuci de interesele României și că se vinde imperturbabil cui dă mai mult.
Uite că stăm iar pe televizor „ca-n vremurile bune”, uite că trecu nebăgată în seamă și comemorarea Pieței Universității, nici măcar redeschiderea procesului și inculparea lui Iliescu nu au stîrnit prea mari ecouri. Pe scurt: a alege între cuplurile Dragnea & Tăriceanu sau Grindeanu & Ponta este ca și cum ai alege între ciumă & holeră. Observați un lucru: Grindeanu n-a avut tăria să spună un lucru simplu: există în PSD o mulțime de oameni cinstiți și competenți, hai să-i lăsăm în offside pe ăștia penali, veniți cu mine! Să lăsăm nulitățile de genul lui Daea, Olguța, Firea, Iordache, Tăriceanu, Codrin Ștefănescu, Carmen Dan în mustul lor teleormănean! Un partid nou l-ar fi adus în poziția unui Macron de Dâmbovița. Și cred că ar fi avut destule șanse. Numai că a ales calea compromisului care compromite ca să nu rupă partidul… soldat credincios! De aceea Grindeanu nu este nici măcar o soluție de avarie. Eugène Ionesco are o piesă ce se numește Ce formidable bordel. Titlul se poate traduce în românește fie folosind înțelesul propriu, harababură, încurcătură, fie cel dat de transliterarea cuvîntului din titlu. Ambele înțelesuri se potrivesc perfect unei descrieri comprehensive a politichiei daco-valahe: și bîlci (al deșertăciunilor?), carnaval, în siajul Caragiale – Pintilie, și bordel. Tot spectacolul public e compus din noroaiele apocaliptice și prostia ticăloasă din filmul lui Pintilie. Sigur, țara nu va dispărea nici în urma acestei crize. Dar nimeni nu va putea cuantifica exact cît s-a pierdut în aceste șase luni de guvernare lunatică, preocupată exclusiv de două chestiuni: subordonarea justiției sub control politic și închiderea „gurilor”, eventual protestatare, prin măriri exagerate de salarii și tot felul de alte „daruri grecești”. Nici un alt punct din miticul program de guvernare nu prezintă interes și nu a fost realizat.
Din fericire, România nu este nici Turcia, cum speră Ponta, nici Rusia, cum speră incredibil de mulți. Totuși, la sfîrșitul neuitatului film care mi-a sugerat titlul acestui text, indianul (indigenul?) sparge fereastra balamucului, spre libertate. Să fie aceasta un îndemn de a nu pierde speranța? Pentru ca, tot în ultima scenă, a celuilalt film amintit aici, De ce trag clopotele, Mitică? (trebuie să apelăm la ficțiune pentru a înțelege), Pintilie să ne arate cadavrul simbolului național, Mitică, „mișcînd” nițel din picior. Și o voce – divină?- spune: „Lasă-i să moară proști!”. Două finaluri deschise pentru țară….
Christian CRĂCIUN
