Știri

Editorial. UN SFERT DE ORĂ

La multe popoare există acel sentiment numit Selbsthass, ură de sine. Opus „excepționalismului” românesc, necrezînd nicio clipă că România este altfel și întrebîndu-mă (după vorba unui minunat antropolog de azi) de ce este astfel, cred că ura de sine a atins la noi, în ultimele decenii, dimensiuni necomune. Rari oameni care să-și urască obîrșia ca Românii. Cînd doi-trei români stau de vorbă, ei vor sfîrși, într-un fel sau altul, prin evocarea a tot ce este îngrozitor la noi și prin acel fatidic: la noi ca la nimenea. În același timp, fac tot ce se poate pentru a distruge ultimele ecouri al României vertebrate. Clădiri, monumente, peisaje, documente, memorii orale, bogății naturale și simbolice, totul este distrus cu frenezie. Rațiunile sînt diferite, nu numai analfabetismul și incultura au această propensiune, cunosc mulți oameni cu pregătire universitară normală și care, în numele unui „progresism” ce pentru ei se traduce prin sintagma „lumea civilizată”, își închipuie că trebuie să abolească sau, măcar, să ignore ca definitiv rămase în desuetudine, tradițiile. Suspendați, noi ceilalți ne prăbușim în gol.

Pentru că și săptămîna din urmă și-a dat în petic, să citez doar (din nou! E inepuizabil!) cazul inimaginabilului ministru al învățămîntului. Mă întreb cum comunică domnia sa cu delegațiile din străinătate. Este evidentă, din toate aparițiile sale publice, lipsa oricărei idei și a-gramaticalitatea enunțării. Pustietatea absolută a ideii. Ca să mă pun în poziția celor citați cîteva rînduri mai sus: în nicio țară europeană un asemenea individ nu ar sta ca ministru al învățămîntului mai mult de un sfert de oră. Spre binele organismului național și statal. Trăim în majoritate o stare absolut schizoidă: ne urîm profund ca națiune, dar nu acceptăm nicio critică justificată exterioară. Ne lipsește complet noțiunea de bine comun. Pot eu să intru la semafor primul pe șina de tramvai și să-mi bat joc de restul de „proști” blocînd intersecția? Pot, pentru că urăsc! Pot eu să fur tot, de la păduri la titluri universitare, de la vagoane de tren la terenuri, de la petrolul țării la banii pentru medicamente, și în același timp, să-mi proclam sus și tare „dragostea” pentru „țărișoară”, „grija” pentru „oamenii sărmani”. 
Zilele trecute s-a sinucis unul dintre supraviețuitorii de la Colectiv. Pentru că ura generalizată i-a infectat mortal sufletul. Și exact cînd este o noapte de doliu pentru cei pieriți în dezastru. Dau acum de un citat pe care îl reproduc dintr-un articol al profesorului Nicolae Manolescu, citatul e din 1923: „Acum de ce încep economiile de la carte și artă? Pentru că omul politic român este un imbecil, barbar și anticultural. Cine ar fi dispus să nu mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noștri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă și cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese și intrigi de culise?” Nu, din fericire pentru el, autorul, Liviu Rebreanu, n-a apucat să-i cunoască pe domnii Daea, Pop, Ponta, Firea, Olguța, Tudose, Carmen, Ana Birchall, scl. (n-am greșit, toți sînt niște domni, perfect acoperiți de caracterizarea romancierului – care nu a scris Ultima noapte de dragoste,  cum crede ultima persoană enumerată). Cît trebuie să te urăști ca popor pentru a vota așa reprezentanți? Sau cît trebuie să te urăști ca popor ca să nu votezi alternative la acest tip uman? Alternative există. Totdeauna. 
Citesc o cifră – neoficială, tocmai de aceea cu mari șanse de autenticitate – că zilnic vreo 400 de români părăsesc țara. Adică vreo 150.000 anual. E cea mai tare formă de sinucidere colectivă pe care acest popor a cunoscut-o în istoria lui zbuciumată. Cu mari șanse de reușită. O formă tăcută, neexprimată în teorii sofisticate, dar cu atît mai expresivă și mai eficientă. În ritmul acesta, dispărem senini pînă la sfîrșitul secolului. A fost ziua imnului. Nu există stat european în care să șocheze o atît de acută disonanță între starea națiunii și conținutul imnului (realitate anacronică, ținînd de „stupidul secol XIX”, cum spunea Leon Daudet, și nu de filosofia politică a secolului XXI). Nici măcar cam rasista și belicoasa Marseilleză. Pentru noi, starea de deșteptare (nu a fi treaz, ci a fi deștept ar vrea să însemne asta) e tot ce poate fi mai îndepărtat. Coloana vertebrală a identității: limba, cultura, învățămîntul, istoria, tradiția a fost grav fracturată. Îmi vine să spun: nu mai cumpărați rachete, avioane de ultim tip șamd. Nu mai e nevoie de ele, de vreme ce vor zbura peste o țară deșertică. Trăim un ultim sfert de oră istorică. Optimiștii mă vor contrazice. Dar un neam care are asemenea conducători și care votează frenetic asemenea conducători (ce e mai jos, la nivel județean sau local nu mai vorbesc) nu mai are altceva de făcut decît să se uite la ceas. Așteptînd sfîrșitul sau avionul spre cine știe unde…
Christian CRĂCIUN

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare