Despre tragedii de felul celei petrecute vineri nu e bine să vorbești. Singura atitudine decentă este tăcerea. De aceea mă mulțumesc să comentez cum s-a reflectat evenimentul în media. Am auzit prima dată de dezastru dimineață la ora 8 la Radio Actualități. O știre din care nu înțelegeai nimic din ce s-a întâmplat, evenimentul a fost cu insistență numit „incident”, ceea ce e vădit inadecvat. Am dat drumul la televizor ca să mă lămuresc. Apoi a început avalanșa comentariilor în media electronică. În care nu tragedia e subiectul, ci „convingerile” noastre ideologice.
Au venit în primul rând „credincioșii” care au văzut în catastrofa din club pedeapsa divină pentru introducerea la noi a sărbătorii de Halloween. Ca și cum Dumnezeu n-are altă treabă decît această „pedeapsă” directă. În contrapartidă au venit „liber cugetătorii” ca să-i facă pe primii idioți. Numai că oamenii ăștia sunt tot ăia care de multă vreme țipă că manualele de religie și popii sperie copiii. Mămicile respective (nu știu de ce sunt mai mult mămici) sunt însă ciudat de tăcute cînd e vorba de Halloween. Ăsta nu sperie copiii?! Doamnele educatoare și învățătoare și profe de engleză care de prin 90 s-au grăbit să introducă această „serbare” ca semn de deschidere și aliniere la „valorile Occidentului” n-au găsit decît această celebrare stupidă (cu tradiția, semnificația și rostul ei acolo în America), de ce n-or fi ales de exemplu Thanksgiving Day ca sărbătoare a familiei, de care chiar am avea nevoie. Iară noi, noi epigonii, am golit manualele de Miorița sau Meșterul Manole ca să introducem la capitolul „tradiție” doar o legendă banală și lipsită de fundament istoric cum este Dracula. Plătim acum!
Trăim într-o cultură a morții (în lumea așa zis civilizată, nu doar la noi). S-au scris rafturi de bibliotecă pe această temă, nu e cazul să o dezvolt în două rînduri. Persoanele revoltate că ne displace Halloweenul l-au citit desigur pe Eliade și știu bine că nu te poți juca nepedepsit cu sacrul, nici cu îngerii, nici cu demonii. Dar mai e ceva… În România sunt uciși anual peste 1 milion și jumătate de indivizi pe care nu-i plînge nimeni. Avem zgomotoși militanți pentru drepturile delfinilor ca „persoane non-umane”, dar care nu scot o șoaptă despre drepturile sărmanilor nenăscuți. Este o evidentă legătură între crima de la club și acest holocaust anonim al avorturilor. Aceeași nepăsare față de viață și față de persoana umană. Același egocentrism, cult al „fericirii” personale: mie să-mi fie bine, cariera, banii înainte de toate, distracție la maxim etc.
De astă dată, instituțiile au reacționat la timp și coordonat. Numai că… dacă la un asemenea accident cu vreo 200 de victime s-a petrecut un astfel de blocaj, ce se va întîmpla în cazul lui Big One, cutremurul atît de probabil? Indiferența administrativă, rînjetul cinic al lui Oprescu sau fușăraia primarilor de sector nu vor ține loc nici de rezerve de sînge, nici de locuri în spitale, nici de un număr suficient de medici sau asistente. Ce se întîmpla dacă accidentul avea loc undeva dincolo de Piața Sudului, unde nu se poate ajunge decît foarte greu, fiindcă respectiva intersecție, vitală pentru București, este de mult practic blocată de o „modernizare” întîrziată deja cu mai bine de un an? Să vorbim de vinovăția Ministerului Învățămîntului? Sau a cohortelor de televiziuni? Unde e vina lor? În faptul că au construit generații golite de valori, i-au învățat că valorile tari nu sunt „trendy”, iar acest gol explodează zilnic în România: prin violența din școli și de pe stradă, prin droguri și alcoolism, prin apatia generalizată, prin expatrieri sau prin rata de sinucideri și depresii la vîrsta tînără.
Muzica de pe scena unor astfel de cluburi exprimă acest urlet al golului interior. Toată această cultură a relativismului moral, a lui „merge și așa”, a lui „ieftin și prost”, a întunecării orizonturilor mîzgălite cu oribile graffitti, a lui „bă, eu sunt mafiot” (care, apropo, tocmai a ieșit din pușcărie pentru că a scris niște cărți, el analfabetul generic al nației), a cocalarismului și hypsterismului, la fel de lipsite de substanță, deși aparent totul le desparte…toată această cultură ucide. Acum a făcut-o violent și cu un impact emoțional teribil. În mod obișnuit o face lent, inobservabil. Mulți clamează: responsabilitate! E cel mai greu de pronunțat cuvînt pentru românul de azi. Pentru că sensul acestui cuvînt presupune respectul autentic al vieții și al persoanei. Ca întotdeauna, au plătit nevinovații. Atrag atenția că rîndurile de mai sus trebuie citite exclusiv în cheie simbolică, moral-istorică și antropologică. Nicidecum politico-ideologică.
Christian CRĂCIUN
