E o teorie foarte cunoscută, conform căreia rezistența unui lanț este dată de rezistența celei mai slabe dintre zale. Cu alte cuvinte, dacă ai un lanț făcut din cel mai nemțesc oțel, dar una dintre zale este din alamă, evident că lanțul se va rupe de la acea za. Va rezista mult mai mult un lanț făcut poate dintr-un metal mai puțin nobil, dar cu toate zalele la fel. Iată o teorie pe care liderii europeni par să o fi uitat. Ideea pe care dna. Merkel, dnii. Juncker, Hollande și alți eurocrați par să o favorizeze, a Europei cu mai multe viteze, omite tocmai povestea zalei mai slabe. Da, România și țările estului au multe puncte slabe, dar ele fac parte din lanț. Nu le mai poți scoate și a le pune la colț este jignitor, apoi, lanțul tot slab rămîne. Cîteva comparații: nu-i poți spune, este interzis etic și deontologic, unui elev dintr-o clasă: clasa asta e foarte bună, tu nu ești capabil să te ridici la nivelul ei, te las repetent sau te mut la altă clasă mai slabă!; nu-i poți spune unei etnii, voi sunteți incapabili să vă integrați în regulile conviețuirii publice, aveți cea mai mare rată a infracționalității, trebuie să luăm măsuri aspre de supraveghere specială, nu puteți locui în blocuri centrale etc.; nu este nici legal nici moral. Dar, iată, după părerea aroganței occidentale, poți spune unei țări: tu ești o țară de categoria a doua, stai mai în spate! Și asta după ce tot tu ai îndopat-o, decenii de-a rînd, cu cele mai stupide teorii egalitariste. Această contradicție este, de fapt, esența crizei europene, nu faptul că nu s-a realizat nu știu care indicator economic.
Sigur, România face de două luni pași enormi spre decuplarea de valorile europene, aproape nu este zi să nu avem un astfel de exemplu. Scopul alianței de la guvernare (sprijinită ideologic destul de discret, dar evident și chiar eficient, de o anume aripă a „intelighenței” de stînga, dar și o dreaptă conservatoare ultra-ortodoxistă, pro-putinistă și admiratoare a fantomaticei Eurasia) este ruperea României de orice control european care o silește, de bine de rău, să respecte niște reguli, și mai ales să nu mai fure. Uitați-vă la reacțiile stîrnite de articolul lui Liiceanu despre România știrbă. Trebuie să fii complet rupt de realitatea citirii unui text pentru a vedea în el vreun atac la adresa unei categorii sociale. Și, la urma urmei, ca să vorbesc precum dl. Juncker, de ce nu? De ce nu le-am spune și noi ăstora: ia mai stați voi acasă și lăsați votul în seama altora, mai citiți! Sînt perfect simetrice cele două situații. Ceea ce pun în discuție nu este înapoierea democratică a României (perfect reală), nici justificarea discursului democratic (singurul acceptabil). Ci ipocrizia dublei măsuri. Occidentul s-a obișnuit atît de mult cu această dublă măsură, refuzînd să facă paralela dintre comunism și nazism, încît acest dublul discurs i-a devenit, cum se vede, consubstanțial. Reacția Angliei a fost de un sublim egoism și aroganță: să ne fie nouă bine, nu mai tragem de veriga slabă. Reacția Germaniei este identică, după ce s-a bucurat de avantaje economice inimaginabile pentru a se reface după război, acum refuză orice politică prin care să permită țărilor din Est să devină mai mult decît consumatori. Sigur, în România a venit la putere repetentul și derbedeul clasei, îți vine să-l chemi la cancelarie și să-i tragi o muștruluială zdravănă. Dar în clasele alelalte? La urma urmei, nici dl. Farage, nici dna. Le Pen, nici dl. Geert Wilders, liderul PVV din Olanda, nici Norbert Hofer din Austria nu sînt mai breji. Și atunci? Ideea Europei cu două viteze poate părea unora „pragmatică”, eu unul nu văd o idee mai anti-europeană.
Un alt exemplu: se discută mult în ultima vreme chestiunea calității unor mărfuri vestice din supermarketuri, diferită în Est și Vest pentru același produs. Chestiunea e, sigur, discutabilă, ceea ce m-a enervat a fost argumentul autorităților de la Bruxelles, cînd li s-a cerut să ia atitudine: nu avem legislație. Parcă îi auzeam pe parlamentarii români. Păi cine vă împiedică, dragilor, voi care ați reglementat pînă și grosimea castraveților, să fixați o calitate unică, europeană pentru tot ce se vinde? Cum se vede, concepția „bon pour l’Orient” este perfect viabilă și azi în subconștientul european. Eu unul mă simt profund discriminat că o băutură e făcută în Germania cu zahăr bun iar în România cu îndulcitor sintetic cancerigen. Întrebarea este: are România vreun atu de a ridica vocea împotriva acestei evidente discriminări? Răspunsul: nu.
Pe 4 martie a fost ziua de naștere a lui Nicolae Titulescu, cel care a spus că numai buna politică internă dă tărie politicii externe. Or, România de azi nu are o politică externă. Și asta pentru că nu există politică internă, ci numai jaf intern. Tot felul de funcții de reprezentare sînt sinecuri ale partidului la putere (recent cazul plagiatorului dovedit Ponta, numit oarece ambasador). În rest, nicio autoritate, nulitatea Meleșcanu nu poate avea vreun cuvînt de spus. Dacă am fi făcut acum parte din Schengen sau din Visegrád, vocea noastră ar fi fost un cor. Să ne amintim cine a semnat tratatul de la Visegrád: Polonia, prin Lech Walesa, Cehoslovacia, prin Václav Havel, Ungaria, prin Jozsef Antall. Ce nume! Dar cine era președintele României în 1991? Ion Iliescu, cel de după mineriade și conflictul etnic de la Tîrgu Mureș. Cine era ministru de externe? Adrian Năstase. No comment. Înțelegeți de ce nu dă UE doi bani pe noi, ci doar o retorică de doi bani?
Christian CRĂCIUN
