Dublu articol de bilanț, an și cerc istoric totdeodată. 30 de ani de la cutremurul social-istoric al Revoluției. Îmi puneam întrebarea inevitabilă: ce am cîștigat, ce am pierdut? Primul și cel mai prețios lucru cîștigat a fost libertatea. Se striga atunci în Decembrie: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim! Foarte repede însă cine a fost atent a băgat de seamă că 1. Libertatea nu e ceva cucerit definitiv, trebuie păstrată, recucerită în fiecare zi și 2. Libertatea nu e un dar, ci o povară, o cruce greu de purtat, majoritatea oamenilor se simte mai liniștită și mai în siguranță cînd are o mînă fermă care să o mîne, scutind-o de povara grădinăririi propriului destin. Și 3. Am experimentat doar urmările negative ale unei libertăți confundate cu haosul și bunul plac. În mod straniu, s-au folosit de libertate mai mult pescuitorii în ape tulburi, cei care au făcut afaceri nebuloase și averi inimaginabile, profitînd de o libertate confundată cu laxismul moral și legal. Cetățeanul de rînd a tras mai mult ponoasele: șomajul, concurența „sălbatică”, inflația etc. Iar intelectualii care au rîvnit cel mai mult libertatea, s-au trezit că pot spune orice, dar că nimeni nu-i mai aude în vacarmul general. Nu mai au nici „puterea” iluzorie de dinainte.
S-au pierdut, în schimb, entuziasmul, solidaritatea, generozitatea care ne caracterizau atunci. Ne priveam în oglindă atunci, în decembrie, ianuarie, și eram fericiți ce frumoși eram! Acel capital de imagine, dacă l-am fi păstrat și l-am fi folosit cum trebuie ar fi împins țara înainte mult mai mult decît miliardele de la UE. Nu numai că nu l-am păstrat, dar azi am ajuns la extrema cealaltă, România are o imagine internă și externă profund negativă, la fel de nemeritată, cred, ca și cea profund luminoasă din decembrie 1989. În rest, sînt cîștiguri și pierderi ținînd de legi economiceși sociale, de contexte externe prost gestionate de conducătorii noștri șamd.
Ce ne unea atunci era speranța. Ceea ce înseamnă, la scară socială, a gîndi în perspectiva viitorului. Atunci, cînd un trecut negru ne apăsa și ne șoca prin aspecte pe care nici nu le bănuisem (imaginile de coșmar din leagănele de copii de exemplu), noi ne imaginam plini de încredere că lumea care va fi se va naște bună și curată. Faptul că realitatea istorică ne-a contrazis atît de brutal nu înseamnă, cum se tem mulți că speranța și-a pierdut temeiul. 2019 este, paradoxal, un foarte bun exemplu. A fost (bun timpul trecut!) parcă tot anul petrecut pe o muche de cuțit. Un mers pe sîrmă. În care ne puteam prăbuși în fiece clipă. Și totuși….și totuși, s-a terminat nesperat de bine. Cu un PSD înlăturat de la putere pe cale democratică și slăbit, cu un guvern plauzibil la putere, cu o revenire la relații normale cu Uniunea Europeană. Nimic perfect, desigur. A viza perfecțiunea, mai ales în condițiile noastre istorice și psiho-mentale, este un non sens.
Atunci, în 1989, eram ca un om care a zăcut lung timp de o boală grea și reînvață să meargă. Acum, la 30 de ani, pe o altă spiră istorică, sîntem, din păcate, în aceeași situație. Re-învățăm să mergem liber, democratic, lucid-critic, atenți la ideal, după șocul regimului Dragnea. Ne putem prăbuși la următorul pas sau puteam merge pînă foarte departe. Depinde în cea mai mare parte de noi. Poate că cititorul binevoitor al articolelor mele se va fi întrebînd unde este tonul acid, mai degrabă sumbru, uneori vehement, ce e cu „optimismul” ăsta de circumstanță? Nu este optimism, este doar o stare auto-cultivată, căreia nu știu acum să-i dau un nume, în scopul păstrării sănătății sufletești. Fără această minimă igienă ne-ar birui urîtul și murdăria care vin în valuri peste noi pe toate canalele. Soluția istorică pentru acest neam nenorocit este reînvățarea ridicării capului și privirea în sus și înainte. Și trecerea de la nerușinare la ne-rușinare. Adică de la tupeul de jigodie parvenită la modestia de a nu ne mai fi rușine de noi înșine. Cum spune o butadă: nu mi-e rușine că sînt român, mi-e rușine că alții sînt români. Din ce în ce mai mulți. Modestia lucrului bine făcut. România nu a căzut de pe sîrmă pentru că o masă critică de cetățeni nu și-a pierdut speranța. Totul e să rămînem vigilenți. Într-o lume cu geometrie variabilă, ne trebuie acut conducători cu gîndire anticipativă. Și, da, patrioți. Nu în sensul naționalist, ci în sensul civic. E bine că în ultima parte a anului au ajuns să ne doară foarte tare învățămîntul și sănătatea. Încet, încet ne dăm seama că 89 n-ar fi avut loc dacă n-am fi imaginat un viitor. Atunci, cineva, mai informat, a furat această imagine și a lipit-o pe un borcan de murături comuniste. Care miroase groaznic acum, la 30 de ani. De aceea e binevenită o aerisire a minților. Pînă atunci, vă doresc să vegheați lîngă Ieslea unde ni se naște un Mîntuitor!
Christian CRĂCIUN
