Sărbătorind cultura, sărbătorim, în principiu, identitatea națională. Care nu are unde fi găsită în altă parte. Lipsa de articulare a politicii culturale este un atentat la această identitate. Despre ce ar fi trebuit să putem tăcea de această zi? Despre scandalul Premiului Național de Poezie? Despre (nomina odiosa) „scriitori” de o tîmpenie cosmică, dar căutați de televiziuni pentru scandal, care expun puținătatea minții lor vorbind despre „demodarea” lui Eminescu. Mai ales n-am fi vrut să vorbim despre invitarea plagiatorului șef de către Academie la celebrarea Poetului. Să nu mi se spună că este o chestiune de protocol. Dacă inițiativa a aparținut Academiei, e o dovadă de jalnic servilism. Dacă a aparținut guvernului, el putea fi foarte ferm și politicos refuzat. Nici măcar în public. Ce puteau pierde venerabilii? Privilegiile? În mod ciudat, am avut ca popor mai mult curaj și demnitate chiar în epoca seacă a ceaușismului decît acum, cînd nu mai sunt pericole evidente. Acel legendar „aiasta nu se poate, majestate” ține de esența chiar a culturii: de verticala și tăria coloanei vertebrale morale. E de făcut o deosebire culturală între juridic și etic. Să nu se ascundă academicienii (precum politrucii din parlament) după un legalism formal, că Ponta e nevinovat juridic. Academia e un simbol național, ea nu poate primi în incinta ei oficial pe cineva suspectat de însușire frauduloasă de titluri academice. Punct. (Cînd scriam aceste note amare, îl văd pe primul ministru și consoarta, în loja regală, flancîndu-le pe Altețe la un concert aniversar, zîmbind ambetat. Jalnic, păcat!) Că președintele a ales să spună o frază splendidă din Eminescu mi se pare un gest plin de miez. Că presa n-a avut „instrumentul” reglat pentru a înțelege semnificația profundă, era de așteptat. Presa e încă în epoca Băsescu, tot caută subtexte ascunse. Mesajul era însă la vedere: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate sau un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat”. Corecții politic – de la noi și chiar din Germania – au sărit că ar fi o trunchiere de text. Atît cît e, textul e însă de citit, tocmai că e împotriva naționalismului (nu e un merit, un privilegiu), și pentru atît de actualul patriotism civic: datorie pentru orice cetățean. Nu e mai simplu așa? Într-o țară în care a-ți face datoria la locul tău e o rara avis, un astfel de îndemn e de meditat. Eminescu xenofob? Mai xenofob ca Schopenhauer? Ca Nietzsche? Hai să fim serioși! Mi se va face întîmpinarea că abonamentele pentru festivalul Enescu la Ateneu s-au vândut on line în mai puțin de un minut și cele la sala Palatului în mai puțin de zece minute. Eu aș răspunde că Bucureștiul e singura capitală europeană care nu are o sală de concerte adecvată. Sau v-aș îndemna să sondați candidații la Bac de anul acesta, cîți au auzit de Enescu (nu cîți l-au ascultat, asta e altceva). Veți avea o imagine mai exactă a culturii române. E bine că avem melomani. Dar prăpastia între ei (puținii care umplu o sală ca Ateneul) și restul nu poate fi umplută cu vorbe goale despre măreția noastră culturală. Prăpastia asta se umple cu sfertodocți, cu politicieni agramați, cu arhitecți de vile cu turnulețe, poeți ai secrețiilor organice, muzicieni de tipsie și inculți mîndri de incultura lor. Nu am adus vorba și de Eminescu, el ne traversează singurătatea de la an la an mai singur și mai trist. De ziua culturii române un sforăit de plictis a străbătut dinspre toată oficialitatea. O zi de îmbrăcat în negru.
ai uitat de muzeul naţional al literaturii române din bucureşti…