Editorial. RUȘINEA

Un banc dureros spune cam așa: nu mi-e rușine că sînt român, mi-e rușine că alții sînt români. Dar cine sînt acești alții? Cei care fură sau cerșesc în străinătate, cei care conduc de parcă ar fi singuri pe șosea, vecinul care pornește bormașina duminică dimineața la 7, cel care aruncă gunoiul pe spațiul verde din fața blocului sau lasă direct sacii cu gunoi în lift, cei care-ți fac lucrarea de mîntuială și-ți iau cît de mulți bani pot, cei care-ți dau mîncare stricată la restaurant, cel care te trimite să alergi după tot felul de acte inutile, cel care te lasă să aștepți cu părintele bolnav ore întregi pe holul spitalului, cel care îți cere de la obraz sau voalat șantajist șpagă, cel care ucide și chinuie animalele sau cel care taie pădurile… ei sînt alții? Nu! Noi sîntem ei. Dragnea, lupul pus paznic la oi, Tudorel, cinicul amoral și imoral, Viorica violatoarea limbii române și a oricărui act rațional, Tăriceanu vacuitatea pompoasă, toată șleahta de tractoriști care ne fac legi, cealaltă șleahtă de „moderatori” de talk-show-uri care împuțesc atmosfera morală a nației… ăștia toți sîntem noi. Noi i-am adus la putere, îi suportăm și le consolidăm zi de zi puterea. Cum anticipam acum trei săptămîni, imediat după referendum, energia de coagulare civică, de protest, s-a epuizat inutil, Dragnea a cîștigat, niciun protest serios nu i-a zguduit pe el sau pe Tudorel Toader, călăul fără scrupule al ideii de justiție, acum, cînd legi mult mai grave decît Ordonanța 13 au intrat în lucrare. O lehamite generală a blocat arterele conștiinței civice. Încet, încet ne-au invadat dinăuntru, ca un cancer insidios. De aceea rușine trebuie să ne fie nouă, tuturor. Nu există alții! Antropologii vorbesc de culturi ale rușinii și de culturi ale vinei. Românii sînt, după astfel de analize, în calitate de creștini, aparținători unei culturi a vinei. Dar, prin istorie și situare geo-politică ei aparțin mai degrabă culturii rușinii. Adaug că, de fapt ei le resping permanent pe ambele, prin neasumare. „Mie să-mi fie bine, în ăilalți îmi bag picioarele”. Acesta este rezumatul cel mai condensat al egoismului național.  Nici urmă de vinovăție, nici urmă de rușine. Știți că s-au făcut multe experimente de genul: se iau fotografiile celor mai frumoase femei și se alege: de la una fruntea, de la cealaltă ochii, de la a treia nasul, de la următoarea buzele șamd. Cele mai frumoase, după părerea specialiștilor. Combinându-se aceste părți, firește ceea ce a rezultat a fost o monstruozitate. Cam așa sîntem noi românii, cei mai frumoși luați fiecare în parte, înspăimîntători ca populație. 

Paradoxul face ca în epoca de cea mai mare bunăstare economică și cea mai sigură conjunctură politică internațională țesutul nostru social să se destrame ca o cîrpă putrezită și să devenim tot mai ne-rușinați. Lipsa de energie morală care să ne țină laolaltă este cel mai trist lucru la o celebrare a unirii. Depopularea rapidă, acuta criză demografică asupra căreia guvernanții nu se apleacă nicio clipă (Băsescu atrăgea atenția încă de acum zece ani asupra potențialului exploziv al acestei tendințe) sînt semne ale unei populații cu un grad foarte redus de încredere în viitor. Nu e nevoie doar de o creștere a salariilor și pensiilor (care și pentru cei care o primesc este minată de neîncredere că e ceva de lungă durată, stabil), ci mai degrabă de ceva impalpabil, de o siguranță  a viitorului, de stabilitate. Să nu-ți fie teamă că la viitoarele alegeri vine altă putere, care ia de la capăt toate legile pentru a le face pe placul acoliților ei. Avem, de bună seamă, cel mai incompetent guvern din istoria ultimei jumătăți de veac. Și cel mai puțin democratic de după Revoluție. În care absolut toată puterea de decizie aparține unui singur om. Societatea civilă paralizată așteaptă doar ca taberele din PSD să se sfîșie între ele. Mai avem timp de așteptat? – aceasta-i întrebarea. Desigur că vor colapsa, nimeni nu poate ști cît de repede. Ceea ce este lesne de întrevăzut este că asta se va traduce printr-o criză gravă la nivelul tuturor sub-sistemelor socio-economice și că nimeni, nicio forță politică serioasă nu pare pregătită să preia povara pe care băieții veseli și doamnele aferate sau isterice de la guvernare ne-o vor lăsa drept moștenire. Și apoi vor striga rînjind de pe băncile parlamentului sau din publicațiile sponsorizate (au mai făcut-o de cîteva ori): nu mai invocați greaua moștenire! Păi noi n-am scăpat nici măcar de funesta moștenire a lui Ceaușescu care strică încă nebănuit de multe creiere bătrîne sau chiar tinere, nu mai zic de cea mult mai perversă (căci nu mai era cuplată nici măcar cu sărăcia și lipsa de libertăți) de pe linia Iliescu, Brucan, Roman. Comunismul atavic ne este o adevărată boală genetică, handicapul civismului nostru. Cei de-o vîrstă cu mine își amintesc desigur celebrul cîntec pe versuri de George Lesnea: „partidul e-n toate” (ipochimenul, care le dedicase imnuri similare lui Carol II, Antonescu, Malaxa, s-a scuzat că el pusese acolo „Dumnezeu”!). Să spunem că rușinea noastră se traduce prin aceea că Dragnea sîntem noi.

Christian CRĂCIUN