… cum scăpăm de Dragnea și ai lui, ci cum scăpăm de imensa doză de lehamite, de silă care a paralizat întreg țesutul social. Asta va dura mult după ce nimeni nu-și va mai aminti de Dragnea. Sînt vietăți care își paralizează mai întîi prada, abia mai tîrziu, cînd aceasta nu mai are nicio putere, o ucid și o devorează. Cam asta este esența politicii PSD. Ce vedem seară de seară la televiziuni este doza de venin suficientă să distrugă inteligența și spiritul elementar critic ale cetățenilor sau să instituie jena absolută. Este neverosimil să mai crezi că PSD a mărit veniturile, cînd cea mai elementară operație de adunare-scădere dovedește că nu este așa. Ca să nu mai vorbesc de chestii mai „complicate” cum ar fi luarea banilor de la investiții șamd. Și totuși, majoritatea cetățenilor (nu am alt cuvînt, din păcate, ăsta se potrivește doar infimei minorități care are spirit civic), paralizați intelectual, chiar cred că li s-a mărit pensia.
Caragiale făcea odată observația de mare finețe psihologică, în legătură cu minciuna: oamenii trebuie mințiți cît mai grosolan ca să fie eficient, minciuna subtilă nu are efect. Cinismul guvernanților a fost de a se arăta fără fard: da, sîntem analfabeți, da, sîntem incompetenți, da, sîntem populiști fără limite, da, sîntem complet indiferenți la viitorul vostru, da, sîntem, hoți pentru noi și ai noștri, da, schimbăm legile exclusiv ca să fie în favoarea noastră. Și ce-i cu asta? N-am pierdut mai nimic din procentele de votanți. În momentul în care au renunțat la camuflajul „democratic”, „european” și s-au arătat în deplinătatea mizeriei lor morale, au cîștigat! Este tactica tipului infect, despre care vorbește Marin Preda în Imposibila întoarcere. Povestea e simplă. În trîntele de pe cîmp dintre copii, la un moment dat, văzînd că e pe cale să fie înfrînt, unul împuțește aerul. Învingătorul, scîrbit, cedează. Această atmosferă pestilențială a fost modul de lucru al comisiei Iordache și al majorității parlamentare. Iar ceilalți români, scîrbiți de damful numit la noi anti-eufemistic politică, își caută evadarea fie la propriu, strămutînd România oriunde în altă parte, pentru că oriunde este mai bine, fie la figurat, izolîndu-se prostește într-o bulă de „autorealizare” total indiferentă la contextul social. Au bani suficienți, deci nimic nu-i mai interesează, sau, mai rău, slujesc Mamonei cu un rînjet cinic (echivalentul flatulației de mai sus): eu sînt cel mai deștept, nu contează cine mă plătește. Cazul unui intelectual de eminență, plecat din țară în putredul occident încă înainte de 89, dar făcînd acum un deșănțat elogiu al stîngii, înadins într-un limbaj de primitiv proletcult. Sau al altuia, cîndva publicist la 22, ajuns mai apoi consilier al lui Becali. Cu asemenea „telectuali” sigur că analfabeții prosperă.
Ieșirile în stradă s-au blegit, cu atît mai mare să ne fie admirația pentru cei care nu cedează. Cum spuneam, tactica perfidă de a produce silă de politic s-a dovedit de o eficiență surprinzătoare. Românii, și așa foarte vag educați civic, au fost convinși rapid că „toți sînt la fel”, „toți fură”, „nu se poate face nimic”, „eu sînt prea mic să pot face ceva, nu vezi ce putere au ăștia?” și asta i-a alungat de la decizia publică. Și i-a făcut să urască solidaritatea. Sînt, paradoxal, mai solidari cu hoții decît cu cei care luptă pentru dreptate. E, de exemplu, straniu și foarte interesant ca fenomen de psihologie colectivă de ce PSD-ul se teme atît de Mihai Șora, chestiunea mă intrigă teribil. Șora nu reprezintă propriu-zis nicio forță (după tiparul „cîte divizii are Papa?”), atunci de ce și-a pus partidul roșu toți postacii să-l acuze și pare a se teme de bietul centenar? Un scriitor de pe aici de pe undeva îi cerea ferm „să se justifice”, ca și cum el ar fi fost procurorul iar filosoful acuzatul. Atmosfera de proces public (de altfel inerentă comentariilor din Rețea) este astfel pregătită. De altfel, ideologia luptei de clasă (extrem de eficientă, să recunoaștem, avînd acum forma „anti-elitismului) este într-o puternică revenire. Să vedeți ce condiții ne vor crea dnii. Tudorel, Iordache și Nicolicea în pușcării! Cred că aici lucrează la greu subconștientul băieților, își dau seama că Șora reprezintă un simbol al unui tip de societate pe care ei o dușmănesc puternic. Și au învățat în „academiile” lor de studii politice că simbolul, imaginea sînt arme redutabile, cu care este foarte greu de luptat. Ei se tem cel mai tare de acest model de societate în care n-am mai putea fi conduși de analfabeți. Apropo de acei intelectuali amintiți mai sus, care se imaginează egolatru în roluri de eminențe cenușii care trag sforile puterii. Trag pe naiba, ei rămîn doar cenușii, fără eminențe, căci nu poți fi cu adevărat o eminență de orice fel decît atunci cînd slujești discret orice model de rege soare. Ceea ce, în nici un caz Dragnea nu este.
S-a dat bacalaureatul: ați auzit, în 30 de ani, de vreun ministru al învățămîntului care să fi analizat cauzele rezultatelor? Și să-și fi dat – instantaneu – demisia? Nuuu, la ministerul de resort se dau ordine de secretizare de parcă ar fi ministerul forțelor armate, nimeni nu are voie să vorbească cu presa, chestii care funcționează și pe la radio sau televiziune. Asta arată clar cît de tare se tem dumnealor de adevăr. Multă lume mă întreabă, de cel puțin un deceniu de ce mai pierd timpul să scriu chestiile astea care nu schimbă nimic și pe care oricum nu le citesc mai mult de 10-15 inși. Dintre care nu știu cîți mă înjură. Ei bine, scriu tocmai împotriva acestui păcat major al deznădejdii. Există un singur mod de a-l doborî pe tipul primar agresiv: cu o mînă te ții de nas și cu alta îi dai un pumn zdravăn!
Christian CRĂCIUN
Va citesc de cateva luni editorialele si chiar le astept, pentru ca din ele razbate compasiunea pentru poporul nostru, o compasiune care ar vrea sa zgaltaie un neam amortit, anesteziat. Nu cred ca suferim de deznadejde…altfel n-ar mai fi pline rubricile de comentarii la articole de fel de fel de remarci sugubete, zeflemiste, critice sau pur si simplu insultatoare. Avem noi alte hibe, pe care nu le mai enumar, ca si asa sunt enumerate pe toate gardurile. Da, sa nu deznadajduim si sa facem in continuare macar si putinul pe care putem sa-l facem. Sa nadajduim ca lucrarea lui Dumnezeu nu a incetat cu noi.
Vă mulțumesc pentru aprecierea, într-adevăr dez-nădejdea este creștinește un mare păcat.