Îmi cer iertare cititorilor pentru tonalitatea „parastasică” pe care o capătă de la o vreme articolele mele (vezi cel de acum două săptămîni), dar… asta este situația! Nici vorbă de „știri pozitive”, cum ne cerea nu știu care doamnă ajunsă, prin moțăirea istoriei și a moralei publice, ministră. A fost deci „sărbătoarea limbii române”, care mie mi s-a înfățișat exact ca un priveghi la căpătîiul unui muribund. Începînd de la solemnitățile găunoase, pline de cuvinte mari („patria mea limba română”, „limba noastră-i o comoară” etc.), insuportabil de ceaușiste în ton și complet ineficiente, și pînă la violul cu repetiție și intenție la adresa limbii române al unei cohorte de politicieni: de la ministrul învățămîntului, francamente analfabet, la șefii camerelor, de aici la doamna Grapini, celebră în toată Europa prin agramatism, și tot mai departe, prin arcanele presei de tot felul. O cunoștință mi-a tras atenția: de cînd s-a decretat sărbătoarea asta, în 2013 parcă, tu scrii în aceeași tonalitate sumbră! Păi dacă mi se pare singura realistă, reflectând adică situația unei limbi decrepite în uzanța ei cotidiană? Dar și în cea din literatură. Dar aici e o discuție de nepurtat în acest spațiu. 
Degradarea limbii române (care nu este același lucru și nu se reduce la incorectitudinile gramaticale) pornește de la o eroare de considerare. Limba nu este doar un mijloc de comunicare: așa cum sînt învățați copiii, studenții, adică ceva uzual, pe care îl schimbi cînd nu-ți mai place sau cînd s-a „demodat”. Limba creează cultură și este creată de o cultură. De aceea nu neștiința regulilor gramaticale strică o limbă, ci necunoașterea cadrului ei larg cultural duce la erori gramaticale. Reducerea ei în școală la o simplă roabă de cărat sensuri (mi-e foame, mi-e sete, cît e ceasul? cum te cheamă?) explică și de ce avem atîția analfabeți funcțional. Copiii nu învață cum funcționează limba, ci doar un limbaj rudimentar, așa numitul stil colocvial. O mulțime de profesori de română susțin de exemplu că nu trebuie să-i studiem pe Creangă sau Sadoveanu, pentru că ei folosesc „altă limbă”, inaccesibilă milenienilor și inutilă pentru că nu ajută la „integrarea în societate”. Acest mit al „utilității” este fatal pentru vitalitatea limbii. Idem Caragiale, autor de neînțeles în subtilitățile umorului său de limbaj pentru mestecătorii cuvintelor de silicon ale romglezei. Astfel de profesori, campioni ai „modernizării”, sînt în fond cioclii limbii române ca fenomen cultural. La fel scriitorii de toate sexele care cred că folosirea abundentă a cuvintelor fiziologice cu F și P e semn de curaj estetic, inteligență, dezinhibare și modernitate. E semn doar de prost gust și prostie frustă, indiferent de numărul cărților citite și de bursele consumate în universități occidentale. Limba e uragan cultural, nu vocabular inhibitor. Starea actuală a limbii române are legătură și cu dărîmarea caselor istorice și cu tăierea pădurilor și cu eșecul acțiunii Cumințenia pămîntului și cu netransmiterea Festivalului Enescu la TVR și cu faptul că nu există manuale și cu întîrzierea trenurilor și cu prăbușirea demografică și cu tezele plagiate și operele științifice scrise în pușcării și cu faptul că nu avem universități clasate mondial și cu lipsa librăriilor și cinematografelor în mai toate orașele țării și cu numărul enorm de accidente rutiere și cu faptul că avem cea mai mică rată de cheltuieli pentru educație din Europa și cu faptul că piața noastră de carte este ridicol de mică față de cea a restului statelor europene și cu faptul că avem cel mai mic număr de cititori. Toate astea sînt efecte ale situației că vorbim prost și incult limba română. „Vorbim incult” vrea să spună sărac, banal, fără sintaxă. Sîntem atenți doar la aspectul acordului gramatical sau al pleonasmului. Ne omoară „ca și”, „locație”, „a aplica”, „determinat”, „focusat”, „am decît o sută” șamd. Dar nu observăm că lumea pur și simplu nu mai folosește fraze, nici măcar în scris, că este imposibil unora să bibilească o construcție din aia etajată cu care ne spărgeam capetele să o analizăm (ce formidabil exercițiu al minții!) prin gimnaziu. E ca și cum am locui în bordeie ale limbii, în loc să alegem catedralele ei, zgîrie norii. Mi se pare ciudat ca Academicienii să se plîngă, în vorbe sforăitoare, de decăderea limbii române. Ei ar trebui să fie cei care intervin. Nu am auzit de vreo luare de poziție decisivă a ilustrului for în legătură cu programele sau manualele de școală. Pentru că evident de acolo începe totul. Academia este ultimul și singurul for care nu are voie să intre în corul jelaniei generale, ea este cea obligată să găsească leac bolii. N-am văzut pe niciunul dintre „nemuritori” să ia poziție față de agramatismele oficiale. Dacă scriu eu, un neica nimeni, aici, despre exprimarea rudimentară a ministrului învățămîntului, domnul Pop mă poate da mîine afară din școală. Dar ia să fi scris Simion, Manolescu, Breban, Mălăncioiu, rectorul Aurel Pop șamd. Ce forță ar fi avut scrisul lor! Cam despre asta nu se vorbește de ziua limbii române. Pentru că la priveghi se tace. Iar în acest ritm, înainte chiar de a dispărea demografic neamul acesta, îi va dispărea limba. Vom vorbi tăcînd. Dar vom sărbători găunos și sforăitor în continuare.
P.S. Nu am scris despre situația limbii române în Basarabia sau în comunitățile românești de aiurea. E inutil, cîtă vreme nu sîntem lămuriți la noi acasă.
Christian CRĂCIUN
