Editorial. „PEȘTERĂ STRĂINĂ, MICĂ”

Vă așteptați să scriu despre nominalizarea dnei. Shhaideh? Greșit. Vă scriu despre ceva mult mai important: acum vreo 2000 de ani, într-o iesle dintr-un sătuc din Iudeea, numit Betleem, se năștea un prunc. Acesta da „breaking news”, care nu și-a epuizat semnificațiile după două milenii. Evangheliile apocrife au introdus tema peșterii în care s-ar fi născut Pruncul Sfînt, pe care o aflăm și-n colindele și tradițiile noastre. Pentru că drumul pămîntesc al lui Isus se desfășoară între aceste două caverne: cea în care se naște și cea în care va fi așezat trupul Celui coborît de pe cruce și pe care nu-l vor mai afla femeile mironosițe. Nu e nici o contradicție aici, păstorii își puteau amenaja firesc adăpost pentru animale într-una din numeroase grote din regiune. La altceva cată să ne gîndim: mulți am intrat zilele acestea într-o biserică. Și nu vi se pare, cu întunecimea ei plină de penumbre, că seamănă cu o peșteră? Iar partea ei cea mai îndepărtată și inaccesibilă nu este „sfînta sfintelor”, peștera peșterilor, altarul? Cu alte cuvinte, intrînd în biserică intrăm în însuși miezul vieții lui Isus, în locul fără de timp unde suntem martorii simultaneității nașterii – pătimirii, înălțării la cer și învierii Sale. Toate pornesc din acest loc strîmt și întunecos care este grota și se prezentifică permanent prin Liturghie. 

Importantă este și Vestea care însoțește nașterea Pruncului. Magii află din vreme și pornesc după călăuzirea stelei ce se oprește deasupra ieslei, păstorii și ceilalți mulți sosiți în Betleem pentru recensămînt sunt și ei martori uimiți, îngerii urcă și coboară pe scara cerului, animalele din staul veghează și ocrotesc Pruncul, Irod se înspăimîntă la vestea că se naște un mare împărat. Dintr-o dată, tot universul se adună, se centrează  în jurul micii grote. Am intrat în era cea nouă. Un mare scriitor se întreba de ce i-au adus Magii darurile cele prețioase, cu care evident pruncul nu avea ce face? E un semn – dinspre zilele noastre privind – că darul nu trebuie să fie așezat sub zodia utilitarului, ci să însemne altceva, de un ordin mai înalt. Magii nu se închină marelui împărat Irod, ci copilașului încălzit de suflarea măgărușului. El este adevăratul împărat. Cîți dintre noi avem, azi, știința de a vedea „împăratul” în pruncul cu scutece de împrumut? Multe s-au întîmplat de atunci… multă istorie a curs peste noi. Sărbătoarea s-a degradat încet, încet, cum stă, se pare, în legile speciei noastre. Mai întîi a apărut Moș Crăciun. Simpatic, personaj pentru copii, presupunînd măcar „credința” în existența lui și taina (copiii care îl pîndesc sau, mai mărișori și curioși, caută cadourile ascunse de părinți prin cele mai nebănuite locuri). 

Apoi sărbătoarea s-a comercializat tot mai acut, devenind goană bezmetică prin magazine și abuz alimentar. Povestea pruncului din peșteră s-a uitat complet. Mai mult, într-o ultimă treaptă a decăderii, sărbătoarea religioasă este interzisă de-a dreptul. Orice aluzie la brad, creștinism, cîntări tradiționale este aspru interzisă în anumite universități occidentale sau în presă. Omul reintră în peșteră. Dar nu mai este peștera biserică din care a țîșnit marea lumină a Adevărului, ci peștera primitivului sălbatic, sau peștera socratică, pe pereții căreia omul nu vede decît umbrele realității. Mult mă bucură că la noi se aud colinde, chiar în exces, chiar hrușcizate, creînd o stare de saturație. Important este că ele mai sunt. Sigur că se fac și la noi eforturi de a fi „în trend”. 

Pe de o parte, ne mîndrim cocoșește cu „tradiții” devenite simplu spectacol de cămin cultural, și apreciate doar cînd vine „prințul Charles” să le laude, pe de altă parte scoatem orice aluzie la gîndirea tradițională, la „folclor” din programa de învățămînt. Schizofrenie perfectă. Sau ducem campanii corecte politic de scoatere a icoanelor și a orelor de religie din școli. Nu știm ce vrem. Nu ne dăm seama de imensa șansă pe care ne-o oferă înapoierea noastră. Suntem mai aproape în timpul sufletului de Peștera din colinde. 

Christian CRĂCIUN