Parodia este un gen comico-satiric prin care autorul imită cât mai expresiv ticurile formale sau de conținut ale unei opere pentru a le dovedi funcționarea „mecanică”, „în gol”. Trăiesc de mult senzația irepresibilă că viața noastră politică, personajele ei lugubre alcătuiesc o sinistră parodie proastă a unei democrații autentice. Cînd îi văd pe parlamentarii noștri discutînd în comisii sau vorbind plini de importanță de la tribună, instinctual mă aștept să se oprească la un moment dat și să ne facă șmecherește cu ochiul, hai, bă, nu mă luați în serios, că mă prefac! E un joc ăsta! Dar nu, ei sînt extrem de serioși, prăpăstios de serioși, sînt convinși în intimitatea lor că își merită funcția. Ca doamna aceea parlamentar care credea că forma noastră de guvernămînt este PSD. Și asta face parodia sinistră. Evident că sînt cu atît mai ridicoli cu cît „sînt din alt film”, cum se spune acum. Ei chiar sînt convinși că au deplina adecvare pentru funcția respectivă. Mimează proceduri, turnuri de fraze, atitudini pe care le-au văzut prin filme, cînd sînt și televiziuni de față cu atît mai solemni. De aici aerul de parodie deloc umoristică al pseudo-democrației noastre. Dacă le iei sonorul, par dintr-o comedie mută antebelică. Îmi amintesc, cu ani în urmă, cînd legendarul Funar făcea cîte o interpelare și rostea gongoric toate cele vreo patru prenume ale lui Tăriceanu, și asta de cîteva ori pe discurs. I se părea lui că asta sporește greutatea oficială a rostirii. Cum să-i iei în serios pe alde Pop, Daia, Carmen Dan, Nicolicea, Florin Iordache, Grapini, Olguța, ejusdem farinae? Sau chiar pe Dragnea sau Tăriceanu.
Mulți se plîng de decăderea formațiilor noastre de umor în vulgaritate și nesemnificativ. Dar asta se întîmplă și pentru că fauna noastră politică depășește cu mult imaginația oricărui scenarist de sitcomuri. De cîteva zile e viral pe YouTube un interviu cu un nene de la CFR care este pur și simplu fabulos. Pe lîngă el, Daia e geniu. Căutați-l: rîdeți, apoi urlați în liniște! Cînd îi auzi vorbind de „mecanisme”, „proceduri”, „implementări”, „programe”, „evaluări”, „studii de fezabilitate”, „comisii” (cît mai multe comisii, să ajungă la tot poporul!), „perspective” etc. te uiți de jur împrejur și te întrebi: ăștia fac mișto de noi? Contrastul pe care îl introduce seriozitatea mohorîtă a președintelui Johannis scoate și mai bine în evidență parodicul. Pericolul cel mai mare pentru România este de ordin intern și ține de această inconsistență maladivă, nimic nu este luat în serios, după vorba celebră a matematicianului francez Raymond Poincaré, după care aici, la Porțile Orientului totul este luat cu ușurință (în bășcălie, am spune în argoul de azi). Democrația noastră nu are nici un dram de autenticitate și rezistență, ea poate bascula în orice clipă în opusul ei, și asta pentru că acești oameni sînt doar niște fantoșe parodiante. De fapt, ne întoarcem la pururi valabila teorie din secolul XIX, de la începuturile modernizării României, a lui Titu Maiorescu, cea a Formelor fără fond. Și astăzi partidele, parlamentul, presa, sindicatele ș.a.m.d. sînt forme fără fond, parodii ale unei funcționări sociale autentice. Numai că parodiile astea nici nu provoacă rîsul, nici nu au un aspect ludic, ele ne devoră, de fapt, viitorul. A confunda „prenume” cu „pronume” nu este un semn de epuizare psihică din cauza surmenajului funcției. Nici nu însemnă că „oameni sîntem și deci supuși greșelii”. Însemnă doar că ești inadecvat pentru gradul de reprezentativitate funcțională pe care l-ai atins. Altfel spus: incompetent profesional și needucat ca om. Nu-i vorbă, cînd vine vorba de interesele și afacerile personale, oamenii ăștia devin brusc autentici și eficienți. Deși… Să-ți ascunzi tablourile de preț prin cavouri, să primești mită cîrnați și palincă, să-ți faci casa un mega kitsch ca doamna Firea, să stîlcești cumplit la fiecare frază limba română, să rostești vorbe mari, dar în aparté să-i spui colegei „fă, Doino”, să-ți arăți chiar și prin intonație incultura, toate astea tot spre inautentic ne duc.
Dl. academician Răzvan Theodorescu afirma că ar trebui un fel de vot cenzitar, că ar trebui să li se interzică dreptul la vot „lui Tanța și Costel”. Problema este că, în sinea mea, poate aș fi de acord cu asta, numai că dl. academician are o calitate oficială și vorbește în această calitate, și atunci avem o mare problemă. Afirmația net anti-democratică și pro-dictatorială a dlui. academician ne pune pe gînduri. Nu mai zic că s-ar putea uita și prin ograda proprie. Nici acolo parodia nu lipsește adesea. Mecanica goală a lumii valaho carpato dunărene pare că ne-a înscris într-un sens giratoriu în care, ca blonda din banc, ne învîrtim la nesfîrșit. De la un ciclu electoral la altul alegem aceiași comici triști ai micului ecran, care să ne repete automat aceleași povești cu mărirea salariilor, autostrăzi, modernizarea învățămîntului și a spitalelor, mărirea bugetelor, lupta împotriva corupției, debirocratizarea, domnia legii, decongestionarea circulației în orașe etc. Dar, ca în orice parodie, astea sînt clișee ce se repetă în buclă. Spiritul nostru tutelar, Caragiale, scria la un moment dat: noi rîdem, urmașii noștri vor plînge. Așa și cu parodia politică de azi, nu e deloc de rîs…
Christian CRĂCIUN
