O anecdotă pe care am auzit-o sau citit-o în diferite variante, subiectul fiind cel mai adesea Tudor Vianu (un model de intelectual despre care se vorbește azi nedrept de puțin). Prin anii 50, întîlnindu-se cu un prieten care îi pune rituala întrebare: ce mai faceți, domnule profesor? – acesta ar fi răspuns: aștept să obosească răul. Asupra acestei propoziții vă propun să medităm azi o clipă… Răspunsul marelui umanist are în el ceva de răbdare asiatică, budistă, care trece peste timp, și de rupere dintre contingențele istorice, oricît de dure, pentru a încremeni în valorile supreme. Un fel de a spune: răul trece, valorile sînt eterne. Un fel de etică stoică asumată. Din acest punct de vedere, răspunsul Profesorului (este dintre cei puțini care impun majuscula acestui cuvînt) pare admirabil, exemplar. Dar este acesta singurul punct de vedere legitim? Pentru că, mă întreb, răul obosește? Privind istoric, dar mai ales în prezentul colcăitor, îți vine a spune că nu. Mai bine zis, sigur că răul se termină, ca orice lucru pe lumea asta, numai că el durează mult, in-su-por-ta-bil de mult, și, ce e mai grav, dincolo de precarele noastre existențe individuale. Aici apare, cu adevărat, problema de etică. Nu cumva trebuie să intervenim de fiecare dată pentru a scurta, în măsura posibilului, durata de viață a răului și a salva victimele sale potențiale?
O parabolă scurtă ilustrează bine ideea mea: se zice că o furtună adusese pe o plajă mii și mii de meduze. Apa se retrăsese, un om străbătea plaja și arunca în apă vietățile rămase pe nisip. Intrigat, un altul îl întreabă: la ce bun, evident că nu vei putea să le salvezi pe toate, nici măcar o mică parte!? Spune-i asta celei pe care tocmai am aruncat-o în apă, ar fi răspuns ciudatul. Este în acest al doilea răspuns o altă etică, i-aș spune a individualului. Să faci binele chiar știind că răul este în maxima lui perioadă de germinație. Exemplu: în iarna trecută, societatea românească s-a săturat să aștepte oboseala răului și a crezut că poate să-l curme înainte ca acesta să-și depună toate icrele mizerabile. Numai că, societatea noastră este ea însăși obosită de o luptă surdă, fără glorie, mai degrabă un fel de tracasare continuă, în care forțele răului o tîrăsc de aproape trei decenii (nu vorbesc de ce s-a întîmplat înainte, altul era contextul). Și a obosit ea înainte. Reintrînd în letargia care o caracterizează.
O parabolă scurtă ilustrează bine ideea mea: se zice că o furtună adusese pe o plajă mii și mii de meduze. Apa se retrăsese, un om străbătea plaja și arunca în apă vietățile rămase pe nisip. Intrigat, un altul îl întreabă: la ce bun, evident că nu vei putea să le salvezi pe toate, nici măcar o mică parte!? Spune-i asta celei pe care tocmai am aruncat-o în apă, ar fi răspuns ciudatul. Este în acest al doilea răspuns o altă etică, i-aș spune a individualului. Să faci binele chiar știind că răul este în maxima lui perioadă de germinație. Exemplu: în iarna trecută, societatea românească s-a săturat să aștepte oboseala răului și a crezut că poate să-l curme înainte ca acesta să-și depună toate icrele mizerabile. Numai că, societatea noastră este ea însăși obosită de o luptă surdă, fără glorie, mai degrabă un fel de tracasare continuă, în care forțele răului o tîrăsc de aproape trei decenii (nu vorbesc de ce s-a întîmplat înainte, altul era contextul). Și a obosit ea înainte. Reintrînd în letargia care o caracterizează.
Privind împrejur, ne spunem aproape cotidian că răul „nostru” este inepuizabil. Are imaginația unui poet suprarealist, în fiecare dimineață te întrebi: astăzi ce mai născocește? Ce lege, ce scandal, ce demitere sau ce numire în funcție la fel de aiuritoare, ce dărîmare de instituție care mergea, ce construcție aberantă, ce calomnii, ce jigniri la adresa gramaticii și logicii, ce minciuni și campanii de presă murdare, ce ridicări de nulități obraznice în scaune decizionale șamd?! În iarnă, identificînd greșit, după părerea mea, răul doar cu OUG 13, manifestanții au fost păcăliți. Ei au obosit, dar cei care vor să controleze politic justiția, nu. Sunt mai vitali ca oricînd. Mai ales că oboseala vine și din altă parte. Din lipsa de coerență socială, lipsa de obiective certe. Orice lucru realizăm ne constă însutit. Nu numai financiar, ci mai ales ca efort spiritual. Pentru că luptăm simultan cu o mie de adversari, mulți dintre ei mărunte muște sîcîitoare, care ar pieri oricum dacă am identifica precis cele două, trei cauze mari ale răului. De exemplu, ceea ce numim îndeobște birocrație nu este altceva decît un mod de a impune cetățeanului un efort înmiit pentru a-și obține cel mai mărunt drept. Nu vă faceți iluzia că statul vrea reducerea birocrației! Asta ar însemna să aibă de-a face cu cetățeni odihniți. Și cetățenii odihniți sînt greu de controlat. De aceea interesul lui este creșterea și absurdizarea kafkiană a birocrației. După ce statul te-a purtat însă într-o zi pe la n ghișee și autorități pentru a-ți obține cine știe ce act pe care un calculator interconectat cum trebuie ți l-ar fi putut da în 5 minute, după o astfel de zi nu-ți mai arde să protestezi. Înjuri în gînd sau pe FB (e cam același lucru, numai că al doilea îți dă grotesca iluzie că o faci public) și te duci să te culci. Răul a mai cîștigat o bătălie.
Resemnarea este defect etnic. Parafrazînd versul bine știut cîndva al poetului (cîndva pentru că „răul” l-a scos pe poet din programa școlară), românii sînt greu de pornit, dar de s-au pornit, trebuie doar să-i lași nițel, că de oprit se opresc singuri, și repede, pentru că au obosit. Cam toți conducătorii noștri știu, simt asta. Rezumînd, mi se pare o sublimă naivitate (biruința speranței asupra realității) răspunsul ilustrului Profesor. Răul obosește, poate, la scară istorică, dar noi trăim o biată existență individuală. Aș mai avea ceva de spus și despre oboseala tinerei generații, cînd sînt (prea) dezamăgit le spun că sînt o generație născută gata obosită. Asta este, însă, o discuție separată, cu mizele și accentele ei diferite. Chiar dacă noi, „expirații”, cum ni se spune, nutrim această iluzie desuetă că tocmai tinerii ar trebui să colcăie de energia luptei cu răul. „Dar cine este răul acesta, domnule?”, parcă aud o voce de cîrcotaș. Ehei, dragii moșului, dacă am avea răbdarea Profesorului să vi-l spun pe nume! Pentru că are un nume tareeee lung!
Christian CRĂCIUN