Un fapt
minor în fond, cum a fost vizita inopinată a d-nei Ministru al Învățămîntului
într-o școală rurală, are meritul de a ne dezvălui cît de greu se poate face
reforma domeniului. Cîtă distanță este între teorii, vorbe mari și goale și
aparent frumoase și realitate. În fața reacțiilor publice vehemente pe care
le-a stîrnit ieșirea nervoasă a domniei sale, care a certat de față cu elevii o
învățătoare, doamna ministră și-a cerut scuze. Păi, asta e chiar mai rău decît
gestul inițial. Pe doamna ministră au lăsat-o nervii la simpla ascultare la ușă
a unei voci mai ridicate. Dar bietei învățătoare, care se luptă cu 30 și ceva
de loaze (scuze de termen complet nepedagogic), nu îi este permis să o lase
nervii. Păi cum? Sare și dl. Claudiu Săftoiu (legătura între ministerul
școlilor și SIE va rămîne să fie analizată de viitor) cum că profesorii „ar
trebui să fie scoși din zona de confort”. Să fie clar: profesorii care-și respectă numele nu au
zonă de confort. Domnul Săftoiu habar nu are. Numai zonă de umilințe, din
ce în ce mai greu de compensat prin mulțumirile celor cîțiva elevi pe care-i
așază în lume. Toată această scenetă proastă a arătat îndeajuns că problema
centrală a școlii noastre nu este cronica subfinanțare, ci umilința. A da la nesfîrșit
drepturi elevilor și a vedea în profesor nu o instanță, ci o un simplu furnizor
de servicii educative, îl supune pe profesor asaltului cotidian din clasele
supraaglomerate de copii cărora părinții, toată societatea și media le inculcă
zilnic ideea că ei sînt stăpîni. Un părinte proclama sus și tare că el
nu permite profesorilor să-i certe odrasla. Ce spui, Franz? Nici dacă e pe bună
dreptate? Și, din partea cealaltă, cum vedem în cazul acesta, asaltul
oficialităților, cîtuși de puțin empatice la condițiile de stres maxim
(începînd chiar cu mediul fizic în care lucrează profesorul) în care
acesta își duce activitatea.
minor în fond, cum a fost vizita inopinată a d-nei Ministru al Învățămîntului
într-o școală rurală, are meritul de a ne dezvălui cît de greu se poate face
reforma domeniului. Cîtă distanță este între teorii, vorbe mari și goale și
aparent frumoase și realitate. În fața reacțiilor publice vehemente pe care
le-a stîrnit ieșirea nervoasă a domniei sale, care a certat de față cu elevii o
învățătoare, doamna ministră și-a cerut scuze. Păi, asta e chiar mai rău decît
gestul inițial. Pe doamna ministră au lăsat-o nervii la simpla ascultare la ușă
a unei voci mai ridicate. Dar bietei învățătoare, care se luptă cu 30 și ceva
de loaze (scuze de termen complet nepedagogic), nu îi este permis să o lase
nervii. Păi cum? Sare și dl. Claudiu Săftoiu (legătura între ministerul
școlilor și SIE va rămîne să fie analizată de viitor) cum că profesorii „ar
trebui să fie scoși din zona de confort”. Să fie clar: profesorii care-și respectă numele nu au
zonă de confort. Domnul Săftoiu habar nu are. Numai zonă de umilințe, din
ce în ce mai greu de compensat prin mulțumirile celor cîțiva elevi pe care-i
așază în lume. Toată această scenetă proastă a arătat îndeajuns că problema
centrală a școlii noastre nu este cronica subfinanțare, ci umilința. A da la nesfîrșit
drepturi elevilor și a vedea în profesor nu o instanță, ci o un simplu furnizor
de servicii educative, îl supune pe profesor asaltului cotidian din clasele
supraaglomerate de copii cărora părinții, toată societatea și media le inculcă
zilnic ideea că ei sînt stăpîni. Un părinte proclama sus și tare că el
nu permite profesorilor să-i certe odrasla. Ce spui, Franz? Nici dacă e pe bună
dreptate? Și, din partea cealaltă, cum vedem în cazul acesta, asaltul
oficialităților, cîtuși de puțin empatice la condițiile de stres maxim
(începînd chiar cu mediul fizic în care lucrează profesorul) în care
acesta își duce activitatea.
 |
| Foto: Hotnews.ro |
Calitatea învățămîntului a tot scăzut nu numai din
incompetența făuritorilor de strategii, ci prin totala lipsă de atractivitate a
domeniului, absolvenții cei mai buni de învățămînt superior caută orice altceva
decît munca epuizantă nervos într-o școală. Atenție, nu mă refer la cele cîteva
zeci sau sute de școli de elită din marile orașe. Deși… nici acolo nu e ușor.
Din alte motive. Presa mediatizează intens cazurile de profesori pe care-i lasă
nervii, mai ales spre sfîrșitul carierei. Nimeni nu are o vorbă de compasiune
pentru profesor și o revoltă împotriva acestui „bullying” invers la care acesta
este supus. Apropo, isteria asta cu bullyingu′, care este o modă pe care nimeni nu o pune
în discuție, contribuie și ea, nu puțin, la două urmări nefaste pentru școală:
1. Îngrădirea activității profesorului, amenințat că orice observație făcută
elevului poate fi taxată ca atare și 2. Nepregătirea elevului pentru viață.
Haideți să recunoaștem: viața este totdeauna un „bullying” uneori foarte
dureros, cumplit. Ideea asta pedagogică de a-i crește pe copii ca într-o seră,
feriți de orice dificultate, nu face decît să pregătească depresivii și
sinucigașii viitorului. Sper să nu creadă nimeni că militez pentru pedepse
fizice, degradante, pus în genunchi pe coji de nucă și alte grozăvii. Doar
subliniez extremismul: să nu mai corectezi cu roșu că-l umilești pe copil, să
nu mai dai note că sînt discriminatorii, să nu-i faci observații de față cu
ceilalți (de parcă ceilalți n-ar avea de învățat din greșeala unuia), să nu
ridici vocea că-l afectezi emoțional, să dai „subiecte prietenoase”, cum îi
place doamnei ministre să spună… Strigăm degeaba, noi ăștia „expirații”, măi,
fraților, pregătim generații nu numai decerebrate, ci profund inapte emoțional pentru
a înfrunta existența! Nu mai pierdeți timpul cu prostii și puneți-i la muncă
serios încă de la 15-16 ani! Nu cu ore epuizante de meditații și tot felul de
chestii suplimentare. Faceți din școală nu un loc de distracție, nu un joc
continuu, ci un spațiu al seriosului! Atît! În vremurile Marii Umilințe
Totalitare asemenea umilințe aveau loc adesea din partea cutărui activist de
partid, politruc local sau inspector gîdilat de exces de zel. Acum… avem în
plus și televiziunea. Ca umilirea să fie deplină și vendeta publică. Doamna
ministră nu se putea duce într-o „simplă” inspecție, ci numai într-una acompaniată
de televiziuni de scandal (scuze de pleonasm, la noi nu există de alt fel).
Pentru umilirea unei colege, demisia doamnei ministru este prea puțin. Ar
trebui să-i fie interzis cel puțin o perioadă să dețină funcții de conducere.
În plus, i-aș impune să predea într-o școală de-asta amărîtă din Ialomița sau Teleorman
sau unde vreți dumneavoastră. Vreo doi-trei ani. Și, după aceea, după aceste
exercițiu de necesară și obligatorie penitență, aș numi-o din nou ministru. Sînt sigur că ar privi cu totul altfel exercițiul. De altfel,
cum se dă proba de șosea la permisul auto, așa aș impune tuturor lucrătorilor
cu putere de decizie din învățămînt un stagiu substanțial în cele mai delabrate
școli de provincie sau de periferie. După aceea, miraculoasele lor teorii
„finlandeze” sau cum or mai fi vor arăta cu totul altfel.
incompetența făuritorilor de strategii, ci prin totala lipsă de atractivitate a
domeniului, absolvenții cei mai buni de învățămînt superior caută orice altceva
decît munca epuizantă nervos într-o școală. Atenție, nu mă refer la cele cîteva
zeci sau sute de școli de elită din marile orașe. Deși… nici acolo nu e ușor.
Din alte motive. Presa mediatizează intens cazurile de profesori pe care-i lasă
nervii, mai ales spre sfîrșitul carierei. Nimeni nu are o vorbă de compasiune
pentru profesor și o revoltă împotriva acestui „bullying” invers la care acesta
este supus. Apropo, isteria asta cu bullyingu′, care este o modă pe care nimeni nu o pune
în discuție, contribuie și ea, nu puțin, la două urmări nefaste pentru școală:
1. Îngrădirea activității profesorului, amenințat că orice observație făcută
elevului poate fi taxată ca atare și 2. Nepregătirea elevului pentru viață.
Haideți să recunoaștem: viața este totdeauna un „bullying” uneori foarte
dureros, cumplit. Ideea asta pedagogică de a-i crește pe copii ca într-o seră,
feriți de orice dificultate, nu face decît să pregătească depresivii și
sinucigașii viitorului. Sper să nu creadă nimeni că militez pentru pedepse
fizice, degradante, pus în genunchi pe coji de nucă și alte grozăvii. Doar
subliniez extremismul: să nu mai corectezi cu roșu că-l umilești pe copil, să
nu mai dai note că sînt discriminatorii, să nu-i faci observații de față cu
ceilalți (de parcă ceilalți n-ar avea de învățat din greșeala unuia), să nu
ridici vocea că-l afectezi emoțional, să dai „subiecte prietenoase”, cum îi
place doamnei ministre să spună… Strigăm degeaba, noi ăștia „expirații”, măi,
fraților, pregătim generații nu numai decerebrate, ci profund inapte emoțional pentru
a înfrunta existența! Nu mai pierdeți timpul cu prostii și puneți-i la muncă
serios încă de la 15-16 ani! Nu cu ore epuizante de meditații și tot felul de
chestii suplimentare. Faceți din școală nu un loc de distracție, nu un joc
continuu, ci un spațiu al seriosului! Atît! În vremurile Marii Umilințe
Totalitare asemenea umilințe aveau loc adesea din partea cutărui activist de
partid, politruc local sau inspector gîdilat de exces de zel. Acum… avem în
plus și televiziunea. Ca umilirea să fie deplină și vendeta publică. Doamna
ministră nu se putea duce într-o „simplă” inspecție, ci numai într-una acompaniată
de televiziuni de scandal (scuze de pleonasm, la noi nu există de alt fel).
Pentru umilirea unei colege, demisia doamnei ministru este prea puțin. Ar
trebui să-i fie interzis cel puțin o perioadă să dețină funcții de conducere.
În plus, i-aș impune să predea într-o școală de-asta amărîtă din Ialomița sau Teleorman
sau unde vreți dumneavoastră. Vreo doi-trei ani. Și, după aceea, după aceste
exercițiu de necesară și obligatorie penitență, aș numi-o din nou ministru. Sînt sigur că ar privi cu totul altfel exercițiul. De altfel,
cum se dă proba de șosea la permisul auto, așa aș impune tuturor lucrătorilor
cu putere de decizie din învățămînt un stagiu substanțial în cele mai delabrate
școli de provincie sau de periferie. După aceea, miraculoasele lor teorii
„finlandeze” sau cum or mai fi vor arăta cu totul altfel.
Christian CRĂCIUN
Bravo! De ținut minte: De altfel, cum se dă proba de șosea la permisul auto, așa aș impune tuturor lucrătorilor cu putere de decizie din învățămînt un stagiu substanțial în cele mai delabrate școli de provincie sau de periferie. După aceea, miraculoasele lor teorii „finlandeze” sau cum or mai fi vor arăta cu totul altfel.