Moto:
„Școala este agenția de publicitate care te face să crezi că ai nevoie de societate
așa cum e” (Ivan Illich)
așa cum e” (Ivan Illich)
Mare
vînzoleală au stîrnit rezultatele testelor PISA, comunicate în această
săptămînă. Ca și cum ar fi fost ceva nou, o surpriză. În cîteva zile, zgomotul
se va stinge și vom rămîne cum am fost. Am auzit cele mai năstrușnice propuneri
de soluții, inclusiv una a doamnei ministru. Cum să ceri profesorilor să nu mai
dea copiilor să memoreze, cînd toate examenele de etapă chiar asta cer? Este o
enormă ipocrizie să ceri profesorilor „să nu-i mai pună pe elevi să reproducă
mecanic cunoștințe”. Cîtă vreme toate examenele și toate programele asta
cer. Apoi, e o lozincă stupidă că elevii trebui învățați să gîndească, nu să
acumuleze cunoștințe. Ca și cum ai putea „gîndi” în lipsa unui bagaj de
cunoștințe cît mai substanțial. Radioul l-a invitat să-și dea cu părerea pe un
domn, președinte al consiliului național al părinților, care a dovedit, fără să
vrea, că nu știe să răspundă la una dintre întrebările testului, nu înțelegea
ce se cere. Nu idealizez deloc aceste teste, care exprimă o viziune asupra
educației limitată. Dar au meritul de a oferi un indicator. De ce nu avem
soluții? Pentru că nu învățămîntul trebuie schimbat. Sau, mai precis, pentru
a-l schimba trebuie început de mai departe. Întreaga societate, ea este
prost așezată, și școala nu încape în acest sistem. Știința de carte nu
reprezintă la noi un brand. Asta vedem în fiecare seară la TV. Cînd o ilustră
profesoară la nu știu ce universitate vest-europeană ne spune că nu este
important că ex-prim ministra vorbește incorect limba română (după cum ne
spunea mai ieri că nu e important că Ponta a plagiat), de ce să te miri de
rezultatele la PISA? Ele sînt perfect normale într-o țară în care educația și
gîndirea critică sînt piedici în afirmarea socială. Educația nu este în primul
rînd o chestiune tehnică (metode, cîte ore faci la materia cutare etc.), ci una
de filosofie socială. Ce fel de om vrei să obții la capătul procesului
educativ? Elevul român nu are motivație să învețe, pentru afirmarea
socială, ci să ia niște note. Notele, nu cunoștințele sau deprinderile îi sînt
necesare. Profesorul, la fel, nu e motivat să formeze personalități, caractere,
ci să obțină rezultate cuantificabile. Să dea note mari, dacă lasă repetenți
este descalificat. Îndreptarea trebuie începută de sus, nu de la bază. Așezînd
socialul pe alte criterii: respectul, meritocrația, civilitatea. Ideea care s-a
vehiculat obsesiv: că învățământul trebuie „să ne pregătească pentru
realitate”, e una dintre multele lozinci goale de conținut la o analiză atentă.
Școala noastră (importînd prost și negîndit și parțial „modele” occidentale,
fără să se întrebe de ce acolo ele au succes și la noi nu, sau chiar fără să
observe că unele dintre ele au eșuat chiar și acolo) evită educația pentru
muncă (sic!) și formarea pentru o societate concurențială și meritocratică.
Atunci, care realitate? Eșecul școlii românești nu este unul interior, în
primul rînd, ci unul al întregii organizări sociale.
vînzoleală au stîrnit rezultatele testelor PISA, comunicate în această
săptămînă. Ca și cum ar fi fost ceva nou, o surpriză. În cîteva zile, zgomotul
se va stinge și vom rămîne cum am fost. Am auzit cele mai năstrușnice propuneri
de soluții, inclusiv una a doamnei ministru. Cum să ceri profesorilor să nu mai
dea copiilor să memoreze, cînd toate examenele de etapă chiar asta cer? Este o
enormă ipocrizie să ceri profesorilor „să nu-i mai pună pe elevi să reproducă
mecanic cunoștințe”. Cîtă vreme toate examenele și toate programele asta
cer. Apoi, e o lozincă stupidă că elevii trebui învățați să gîndească, nu să
acumuleze cunoștințe. Ca și cum ai putea „gîndi” în lipsa unui bagaj de
cunoștințe cît mai substanțial. Radioul l-a invitat să-și dea cu părerea pe un
domn, președinte al consiliului național al părinților, care a dovedit, fără să
vrea, că nu știe să răspundă la una dintre întrebările testului, nu înțelegea
ce se cere. Nu idealizez deloc aceste teste, care exprimă o viziune asupra
educației limitată. Dar au meritul de a oferi un indicator. De ce nu avem
soluții? Pentru că nu învățămîntul trebuie schimbat. Sau, mai precis, pentru
a-l schimba trebuie început de mai departe. Întreaga societate, ea este
prost așezată, și școala nu încape în acest sistem. Știința de carte nu
reprezintă la noi un brand. Asta vedem în fiecare seară la TV. Cînd o ilustră
profesoară la nu știu ce universitate vest-europeană ne spune că nu este
important că ex-prim ministra vorbește incorect limba română (după cum ne
spunea mai ieri că nu e important că Ponta a plagiat), de ce să te miri de
rezultatele la PISA? Ele sînt perfect normale într-o țară în care educația și
gîndirea critică sînt piedici în afirmarea socială. Educația nu este în primul
rînd o chestiune tehnică (metode, cîte ore faci la materia cutare etc.), ci una
de filosofie socială. Ce fel de om vrei să obții la capătul procesului
educativ? Elevul român nu are motivație să învețe, pentru afirmarea
socială, ci să ia niște note. Notele, nu cunoștințele sau deprinderile îi sînt
necesare. Profesorul, la fel, nu e motivat să formeze personalități, caractere,
ci să obțină rezultate cuantificabile. Să dea note mari, dacă lasă repetenți
este descalificat. Îndreptarea trebuie începută de sus, nu de la bază. Așezînd
socialul pe alte criterii: respectul, meritocrația, civilitatea. Ideea care s-a
vehiculat obsesiv: că învățământul trebuie „să ne pregătească pentru
realitate”, e una dintre multele lozinci goale de conținut la o analiză atentă.
Școala noastră (importînd prost și negîndit și parțial „modele” occidentale,
fără să se întrebe de ce acolo ele au succes și la noi nu, sau chiar fără să
observe că unele dintre ele au eșuat chiar și acolo) evită educația pentru
muncă (sic!) și formarea pentru o societate concurențială și meritocratică.
Atunci, care realitate? Eșecul școlii românești nu este unul interior, în
primul rînd, ci unul al întregii organizări sociale.
![]() |
Getty Images |
Zilele
astea se discută, de exemplu, de aplicarea legii recursului în anulare. Cei
care s-au bătut să-l aplice, spre revolta întregii societăți normale, votează
acum împotrivă. Vedeți legătura între cele două fenomene? Iată o întrebare de
test PISA. În același timp, ne lipsește instituția respectului. Chiar în aceste
zile s-a votat o lege despre pedepsirea elevilor care-i agresează pe profesori.
Admirăm că țările extrem asiatice au obținut cele mai mari punctaje. Numai că specialiștilor
în educație le e frică să spună că sistemele lor școlare sînt bazate pe o
disciplină draconică, de neimaginat în spațiul european și mai cu seamă în
laxismul disciplinar al școlii (și al societății) românești. Despre obligația
elevului de a învăța observ că nu se vorbește deloc în acest context. Profesori
de mare valoare se plîng cum, de la o generație la alta, că interesul elevilor
pentru actul de a cunoaște tot scade. Și asta nu numai din vina profesorilor
care „nu fac interesant obiectul”. Integralele sau legile termodinamicii nu pot
fi „interesante”, ci trebuie învățate ca gimnastică a minții. Chiar dacă nu îți
vor „folosi” mai departe. Nu insist pe decalajele, adevăratele discriminări,
între mediul urban și cel rural. Decalajele economice grave scot pur și simplu
pe mulți copii din competiția pentru pregătirea școlară superioară. Îi condamnă
la marginalizare socială. De ne-am ocupa de drepturile lor precum de ale
deținuților! Au apărut în ultima vreme perspective integrative asupra
educației, una din cele mai bine vîndute cărți din acest an este Averea
bunei educații a lui Teodor Baconschi. Înșir repede textele și conferințele
lui Mircea Platon, Dan Tomuleț, Sandu Frunză… și cîți or mai fi, cu o viziune
într-adevăr completă și umanistă asupra Educației. Nu i-a întrebat
nimeni cu această ocazie cum văd problemele școlii. Criza școlii este criza de
valori a întregii noastre societăți. Criză de respect și de ierarhie
axiologică. Este destul să vezi prestațiile multora dintre oamenii noștri
publici pentru a fi complet demotivat să înveți. Asta este, de fapt,
problema învățămîntului românesc! Pe care niciun institut de științe
educative nu o va putea soluționa. Ar fi suficient să o conștientizăm. Măsurătorile
PISA nu sînt pe deplin exacte, pentru că sistemul nostru este construit pe cu
totul alte principii. E ca și cum ai testa un concurent la tir cu o probă de
ridicare a greutății. Dar simptomul pe care ele îl indică este foarte evident pentru
cine are contact lucid cu școala românească. Progresul galopant al
analfabetismului. S-au publicat în contextul acestor zile numeroase subiecte ce
se dădeau la examene în anii 70-80. Cu un grad de dificultate de neimaginat
astăzi. Ce concluzie să tragem? Testele PISA sînt doar
termometrul care arată, cu mare aproximație, temperatura. Microbul este cu
totul altceva și altundeva. Vreți explicația rezultatelor acestor teste?
Uitați-vă la cifrele consumului cultural, la faptul că avem printre cele mai
mici cheltuieli pentru cărți și număr de cititori. Eșecul PISA nu este al
elevilor, ci al nostru, al tuturor.
astea se discută, de exemplu, de aplicarea legii recursului în anulare. Cei
care s-au bătut să-l aplice, spre revolta întregii societăți normale, votează
acum împotrivă. Vedeți legătura între cele două fenomene? Iată o întrebare de
test PISA. În același timp, ne lipsește instituția respectului. Chiar în aceste
zile s-a votat o lege despre pedepsirea elevilor care-i agresează pe profesori.
Admirăm că țările extrem asiatice au obținut cele mai mari punctaje. Numai că specialiștilor
în educație le e frică să spună că sistemele lor școlare sînt bazate pe o
disciplină draconică, de neimaginat în spațiul european și mai cu seamă în
laxismul disciplinar al școlii (și al societății) românești. Despre obligația
elevului de a învăța observ că nu se vorbește deloc în acest context. Profesori
de mare valoare se plîng cum, de la o generație la alta, că interesul elevilor
pentru actul de a cunoaște tot scade. Și asta nu numai din vina profesorilor
care „nu fac interesant obiectul”. Integralele sau legile termodinamicii nu pot
fi „interesante”, ci trebuie învățate ca gimnastică a minții. Chiar dacă nu îți
vor „folosi” mai departe. Nu insist pe decalajele, adevăratele discriminări,
între mediul urban și cel rural. Decalajele economice grave scot pur și simplu
pe mulți copii din competiția pentru pregătirea școlară superioară. Îi condamnă
la marginalizare socială. De ne-am ocupa de drepturile lor precum de ale
deținuților! Au apărut în ultima vreme perspective integrative asupra
educației, una din cele mai bine vîndute cărți din acest an este Averea
bunei educații a lui Teodor Baconschi. Înșir repede textele și conferințele
lui Mircea Platon, Dan Tomuleț, Sandu Frunză… și cîți or mai fi, cu o viziune
într-adevăr completă și umanistă asupra Educației. Nu i-a întrebat
nimeni cu această ocazie cum văd problemele școlii. Criza școlii este criza de
valori a întregii noastre societăți. Criză de respect și de ierarhie
axiologică. Este destul să vezi prestațiile multora dintre oamenii noștri
publici pentru a fi complet demotivat să înveți. Asta este, de fapt,
problema învățămîntului românesc! Pe care niciun institut de științe
educative nu o va putea soluționa. Ar fi suficient să o conștientizăm. Măsurătorile
PISA nu sînt pe deplin exacte, pentru că sistemul nostru este construit pe cu
totul alte principii. E ca și cum ai testa un concurent la tir cu o probă de
ridicare a greutății. Dar simptomul pe care ele îl indică este foarte evident pentru
cine are contact lucid cu școala românească. Progresul galopant al
analfabetismului. S-au publicat în contextul acestor zile numeroase subiecte ce
se dădeau la examene în anii 70-80. Cu un grad de dificultate de neimaginat
astăzi. Ce concluzie să tragem? Testele PISA sînt doar
termometrul care arată, cu mare aproximație, temperatura. Microbul este cu
totul altceva și altundeva. Vreți explicația rezultatelor acestor teste?
Uitați-vă la cifrele consumului cultural, la faptul că avem printre cele mai
mici cheltuieli pentru cărți și număr de cititori. Eșecul PISA nu este al
elevilor, ci al nostru, al tuturor.
Christian CRĂCIUN
perfect adevarat
Ideea mea preferata (ca azi a ajuns sa fie necesara formarea de caractere in detrimentul competentelor) are, vad, ecou si la dl profesor Craciun. Deci nu-s nebun 🙂