Un referendum pe tema justiției este complet inutil. Și, din punct de vedere psiho-etnic, este o rușine națională. Cum adică să discuți dacă un infractor, dovedit ca atare de justiție, poate decide destinul țării sau al unei colectivități oarecare? Asta este o aberație! Este ca și cum ai pune un pedofil educator la o grădiniță. Este un de-la-sine-înțeles că numai oamenii cinstiți trebuie să conducă! Nu se poate da nicio lege în sensul ăsta. Și faptul că sîntem, de trei ani aproape, blocați în non-sensul acestei chestiuni arată confuzia mentală și morală în care ne înecăm. Ca și la referendumul pentru familie, ne lovim de chestiunea de-a dreptul metafizică a imposibilității de a defini normalitatea. Mă uit cu groază cum energiile națiunii se prăbușesc seară de seară în această falsă chestiune a referendumului. În acest timp, președintele este „aproape hotărît” și „reevaluează” ideea. Cum să spui, ca om politic, asemenea vorbe? Un om politic autentic spune: am hotărît asta sau asta. Punct. Nu comunică niciodată că este aproape hotărît. De fapt acest „aproape” tinde să ne devină o emblemă: sîntem aproape o democrație, sîntem aproape o țară bazată pe valori europene, sîntem aproape o economie capitalistă (dimpotrivă, asistăm de ceva vreme la un funest asalt de statalizare a economiei), avem aproape o cultură competitivă european.
Apropo: a făcut vîlvă numirea unui domn, director de la apă – canalizare Tîrgu Jiu, ca secretar de stat la Ministerul Culturii. Nu există nici aici, evident, nicio lege care să oprească asta. Ar fi totuși una, dar care nu se aplică niciodată în realitatea românească: legea bunului simț. Listele pentru europarlamentare arată cam la fel ca această halucinantă numire. Așa, din nedumerire personală, aș fi curios să știu ce părere are dl. Vosganian, scriitor ilustru și apărător înverșunat al acestei guvernări, despre minunata cinstire adusă culturii. Dar să nu-l părăsim pe dl. Președinte absent așa de curînd: domnia sa a mai pierdut odată controlul cuvintelor, vorbind despre cele două popoare, român și moldovean. A încercat apoi să o dreagă, susținând că a zis națiuni. Dar înregistrările îl contrazic. Și a treia: (aller guten Dinge sind drei): domnia sa a jignit într-un mod inadmisibil o parte a populației care a avut o anume opțiune la precedentul referendum. Absolut regretabil din punct de vedere uman, democratic, politic și al relației dintre șeful suprem al statului și cetățeni. Boala etichetelor se ia. Reacțiile sale erau pînă acum numai întîrziate, acum devin și greșite. Văd acum că titlul dat în grabă acestei coloane nu este adecvat, deja am amintit mult mai multe anomalii. Lumea în care ne mișcăm pare însă a fi în așa măsură de ieșită din țîțîni încît am putea să facem zilnic aproape astfel de cataloage. Nu este de mirare că atît de mulți oameni cedează psihic. Presiunea socială, greu de cuantificat, strică delicatele mecanisme sufletești, spre satisfacția presei care mai devoră un profesor, un medic, un preot căzuți în hăul de dincolo de autocontrol.
Lumea tradițională, pe care eu o invoc resemnat în tot ce scriu aici, avea un sistem de reglaj absolut: se cuvine/ nu se cuvine. Nu trebuiau legi pentru asta. Pînă și Regelui un politician i-a spus celebra vorbă: aiasta nu se poate, maiestate! Și nu s-a putut! Pentru pleava de azi e valabil exact opusul, formulat tranșant de unul dintre cei mai ticăloși politicieni: pentru că putem! Dacă aș fi politolog, aș scrie un eseu despre acest enunț cinic prin care este definită fără rest dictatura bunului plac, numele adevărat al regimului politic Dragnea. Au putut să numească două hoațe de voturi (Norica & Maria Grapini) ca europarlamentari, să distrugă justiția, să promită chestiuni fantasmagorice (autostrăzi, spitale, stadioane) și să ofere nimic. Am presimțit că actualul regim se va prăbuși sub propria lui incompetență și minciună. Lucrul încă nu este vădit pentru că-l apără… opoziția. Anomaliile curg și din declarațiile și faptele tinerilor furioși. Pentru că nici lor nu le place cuvîntul normal. Cum să-i explici d-lui Tudor Giurgiu că nu e normal să se cînte manele la Ateneu, oricîte teorii sofisticate ai invoca. Sau cum să-i explici unei tinere politiciene că intenția de castrare a familiilor care nu au un status economic adecvat pentru a-și întreține copiii sună a „Mengelism”. Aseară vorbeam cu cineva provenind dintr-un sat în care era cam rușinos pentru o familie să aibă sub 10 copii. Bunica ei avusese 18. Secolul care începu sub sigla unei acute depopulări și a rușinii de a face copii (da, nu știați că scutecele poluează, cum susțin mult admiratele militante feministe?) privește cu groază asemenea „povești”. Noua opoziție (liberalii sînt cea veche, și falsă, după părerea mea) lucrează doar după principiul „să avem și noi faliții noștri”, importînd aiurea idei fără cap și coadă. Deci: noi ce votăm la referendum? Că n-ar fi rău să fie bine, vorba fotbalistului?
Christian CRĂCIUN
