Editorial. „NU PUȘCĂ CULTURĂ!”

25 de ani de la mineriada cu „moarte intelectualilor”! Ce sinistră comemorare! În sensul contextului tulbure de atunci și de azi.  România de azi este o țară cocalarizată. În cea de atunci cuvîntul intelectualilor putea încă schimba ceva. Un ministru cu renume de „om subțire”, reformator al partidului care a provocat războiul civil din iunie 1990 (de 15 ani scriu că acest partid nu poate fi reformat) le face pe femeile române curve (nu, nu e vorba doar de soțiile celor plecați, toate sunt implicate). Limbaj de cocalar. Primul ministru recidivează, sugerînd aceeași etichetă față de d-nele Udrea și Alina Gorghiu. Limbaj de cocalar plagiator. ONG-urile feministe tac mîlc. Aștept procesele și condamnările în instanță. 

Apropo: prim ministrul Republicii Moldova și-a dat demisia pentru suspiciunea de a-și fi falsificat actele de studii. Plagiatorul nostru se plimbă la Baku să-l vadă pe dragul lui de Putin, se pare că din nou fără a se fi consultat cu președintele (care ar trebui să-l sune pe Băsescu și să-i spună ceva de genul: ați avut dreptate, omul acesta e un pericol național prin tot ce face, cum putem să scăpăm de el?). 

Mă întorc la această prăpastie între oamenii pe care îi crezi șlefuiți, educați, cultivați și grobianismul lor intim. Urmăriți stenogramele diferitelor afaceri, care apar în presă, și veți vedea cum vorbesc între ei: o f…pe mă-ta, hai, bă, dă-te dracu etc. Dar bomboana pe colivă a anti-intelectualismului a așezat-o tocmai un academician (împreună cu toți colegii care au tăcut complice). Nu știu dacă Breban este cel mai mare romanicer român (de fapt, știu că nu este), dar nu asta interesează și nu asta contează în cazul de față. Și-a amenințat doi colegi cu împușcarea. Mai întîi la un post de televiziune cu o contribuție esențială la vulgarizarea societății românești (și la care  incredibil de mulți academicieni și profesori universitari par a se simți de minune). Mai apoi sub cupola Academiei. Stupefiant mi s-a părut nu atît gestul, cît corul de „apărători” ai lui Breban. Sigur, nici Patapievici nici Liiceanu nu sunt foarte iubiți de o bună parte a intelighenției române, din motive pe care nu le pot dezvolta aici. Tocmai de aceea condamnarea unei amenințări cu moartea ar fi trebuit să fie unanimă. În loc de asta, am asistat la tot felul de acrobații sofistice: că Breban e un mare scriitor, că Liiceanu se victimizează (sic!!!) că nu s-a întîmplat nimic (comunicatul Academiei, după ce însuși Breban dăduse niște explicații halucinante, e ridicol, ar fi trebuit să prezinte înregistrarea discursului). Chestiunea s-a rostogolit spre un conflict diplomatic, implicînd Ambasada Poloniei și Ministerul său de Externe, cu care Breban s-a luat firește la ceartă. Ei bine, oameni și publicații care jură pe corectitudinea politică, încercînd să relativizeze importanța simbolică a amenințării grobiene, s-au făcut că nu văd argumentația naționalist fascistă pe care ea era construită. Scriitori de împușcat pentru că nu sunt suficient de patrioți. Cu un umor nebun, Andrei Pleșu a rezumat caragialian toată istoria, de unde am extras și titlul acestor note.

Acum am ajuns, cum se vede, la stadiul în care „moarte intelectualilor” strigă chiar unii intelectuali. Punctul cel mai de jos. Nu mă interesează cazul în speță, poate voi dezvolta considerațiile personale într-un context adecvat. Dar reacția unei părți a lumii intelectuale a arătat de ce nu suntem o societate, ci o hoardă. Condusă de o tagmă cinică și sperjură. Caz școală pe harta Europei. O mineriadă securistico-subterană urmată, la un sfert de secol distanță (tot intervalul fiind caracterizat printr-un anti-intelectualism mai mult sau mai puțin manifest, a se vedea de exemplu distrugerea învățămîntului) de o mineriadă „intelectuală”. Un rafinat colecționar de tablouri scumpe, fost prim ministru și cap de coloană al relelor care bîntuie România, enervat de Banciu (unul dintre gunoaiele care poluează spațiul vizual, lăfăindu-se într-un sofism cît palatul parlamentului: pe de o parte își face telespectatorii idioți, pe de altă parte se laudă cu ratingul), îi răspunde printr-un „pamflet” care are un singur defect: e numai o înșiruire de injurii, fără cea mai mică adiere de umor. Ăștia sunt oamenii! De la „intelighenți” la politruci cu enșpe diplome internaționale. Se trage deja cu pușca în cultura română. Cum n-ați auzit, mai ieri au distrus de jure Cula Greceanu. Încă e o pușcă cu amortizor. În curînd îl vor scoate sau vor reveni la bîta care s-a văzut în iunie 1990 cît este de eficientă împotriva capetelor. Îi văd pe cei care îi aplaudau atunci pe mineri, exemplar un „domn bine” sărutînd cu venerație bisericească mîna unui ortac. Pentru ei și urmașii lor, intelectualul critic, adică acela care nu-și pune singur cătușe ideologice sau estetice, este cel mai mare pericol. Sunt gata oricînd să comande: foc!

Christian CRĂCIUN