Am parafrazat titlul unei cunoscute cărți despre noua erotică a lui Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut pentru a metaforiza situația noastră socială. Ceea ce frapează este, pentru unii comentatori, tendința autocratică evidentă, modelul autoritar, nedemocratic de conducere, la toate nivelurile, pentru alții, dimpotrivă, haosul, incompetența, măsurile contradictorii, insuficient gîndite, sau neaplicabile. Și unii și alții au dreptate, deși cele două tendințe sînt evident contradictorii. E de minune cum au reușit niște oameni politici să se coalizeze, bazîndu-se pe un amorfism și amoralism social deplin, să facă paralele convergente și să poată guverna deopotrivă haotic și discreționar. Ceea ce mă îngrijorează nu sunt acești oameni, de o insignifianță totală, direct proporțională cu puterea pe care o au. Ci contextul. „Situațiunea”, cum zicea conu’ Iancu. Europa însăși nu pare străină de cele două tendințe amintite mai sus. Numai că, în cel mai rău context, acolo calitatea intelectuală a conducătorilor este infinit superioară alor noștri. Nu mai zic de separația economicului de politic sau a justiției, lucruri acolo fixate de sute de ani. Deci într-un astfel de context european destul de încordat și cînd pare limpede că se joacă din nou pe niște mize mari, noi avem niște conducători cărora nici din greșeală nu le putem acorda prezumția de a putea gîndi în perspectivă. CV-uri măsluite, diplome dubioase, competențe profesionale nedovedire niciunde… devin miniștri. Directori. Oameni politici. Lideri de opinie.
Am avut prilejul în zilele din urmă să discut cu oameni diferiți, de la muncitori forestieri și ciobani la scriitori, de la ingineri la elevi de liceu. Fără a se cunoaște între ei, evident, toți au dat același diagnostic: ne lipsește total capacitatea de a ne uni între noi în vederea realizării unui țel comun. Fie el o cooperativă care să comercializeze produsele agricole, fie o uniune de creație. Cineva, făcînd un sofism elementar, afirma prin anii ’90 că poporul nostru este atît de individualist, încît este prin excelență făcut pentru liberalism. Nimic mai fals. Individualismul românesc este pur egoism și prostie luată din povestea lui Creangă. Liberalismul înseamnă solidaritate. Pentru încurajarea liberei inițiative. Nimic din asta în cazul SAR (statului abuziv român) și PDR (poporului dezbinat român). Statul corupt este corupt înainte de a fi fiecare dintre cetățenii sau funcționarii săi. Și primul semn de corupție este incompetența.
Așadar, într-un context euro-strategic neplăcut de fluid și de previzibil, România nu are un destin, pentru că nu are o coloană vertebrală. Este o moluscă. Vanele speranțe pe care ni le punem în diasporă sau în tineri nu se arată articulate la o privire atentă. Primii nu vor să mai audă de țara de baștină (vorbesc de cifre mari, evident), ceilalți sunt victimele unui sistem de învățămînt traumatizant și cultivînd vesela ignoranță. Cazurile individuale nu intră în discuție, aici vorbesc de tendințe generale. Singura speranță este în regăsirea solidarității (coerenței) în jurul unui ideal național. Care ideal nu poate fi eliberarea pușcăriașilor condamnați pentru grave acte de corupție, așa cum ne propun dnii. Dragnea, Tudose, Tudorel, Tăriceanu etc. De ce nu i-ați auzi nici de frică discutînd despre confiscarea averilor dobîndite prin jaf național? Oamenii ăștia au reușit atît de bine să introducă haosul pînă și acolo unde lucrurile erau puse în ordine, încît le e foarte ușor să danseze acum pe niște ruine gălăgioase.
Lumea tot mai invocă și azi celebra vorbă a lui Brucan cu cei 25 de ani ca să învățăm democrația și capitalismul. Observînd firește că au trecut de mult. Ce nu se observă este că intervalul ar fi fost valabil dacă societatea ar fi fost educată și s-ar fi îndreptat strict spre un capitalism liber, democratic și meritocratic. Or, toate conducerile și toți factorii de decizie au făcut de-a lungul deceniilor tot ce au putut pentru a ține societatea în stare de minorat, needucînd-o să se întoarcă mental spre viitor. Și atunci este limpede că anii au trecut degeaba, că am regresat în loc să progresăm. Să-l uităm pe Brucan, nu mai este de actualitate! Structurarea unor forțe politice noi, cum se întîmplă pe plan european cu succes, mi se pare o urgență pentru cei dedicați problemei. O formă cît mai puțin contaminată de carențele mentalității coruptei și incompetentei clase media-politice. Apariția ei ar ține de ceea ce se numește miracol istoric. O chestie pe care istoricii serioși o ignoră suveran, dar care a apărut de cîteva ori în istoria noastră. Și o perfectă scuză pentru pasivitate și non combat mioritic!
Christian CRĂCIUN
