Nu mă interesează nici cît negru sub unghie războiul intern dintre Dragnea și Tudose. Spre deosebire de alții, nu văd în el un mare eveniment istoric, menit să schimbe traiectoria nefastă a prăbușirii țării. Ci doar o luptă internă de partid care nu face bine: 1. Ideii de democrație; 2. Țării; 3. Opoziției. Faptul că miniștri numiți în locul celor demisionari au cam aceleași probleme de CV-uri profesionale inconsistente și dosare penale nu este decît una dintre verigile lungului șir de batjocuri la care partidul-stat își supune supușii. Aici este, de fapt, nexul chestiunii, în felul în care un partid organizat după schema tipică a asociațiilor mutuale de interese (eu îți dau, dacă tu îmi dai) se infiltrează în tot, nu lasă nici un câmp neocupat. Devine, după modelul bolșevic totalitar, partid-stat. Recent au luat Curtea de Conturi. Ultima redută este o mică parte a sistemului judiciar. Luați la întîmplare oricare dintre discursurile lui Tăriceanu și veți găsi ca idee obsedantă atacurile la adresa Justiției. Esența programului de guvernare, în mod penibil invocat în orice discurs al puterii, nu stă în acea vorbărie, ci în acest original occupy pe invers. Pînă și la circ și-au pus oamenii lor.
De mulți ani scriu împotriva ideii de reformă în PSD, fiind convins că această organizație malignă nu poate fi reformată, ci doar desființată. PSD este un partid absolutist, strict controlat de un singur om și neavînd nimic a face cu democrația. Cînd „omul” (indiferent că îl cheamă Iliescu, Năstase, Ponta sau Dragnea) își pierde puterea, haita tînără secretă un alt exemplar care să conducă discreționar. De aceea, faptul că Tăriceanu lovește în Tudose, Tudose în Dragnea și Dragnea în toți este, în ordine istorică, perfect irelevant. Să nu uităm că Dragnea a reușit performanța, unică într-o țară democratică, de a-și demite propriul guvern, doar pentru că nu-l asculta întru toate. Să mai dau două exemple, aparent nepolitice. Dar totul este politic. O doamnă profesoară cu mintea paralizată de neo-marxismul corectitudinii politice cere scoaterea Baltagului din programa școlară pe motiv de violență familială (a fost și un miting la București, complet discriminatoriu, întrucît a vorbit numai de violența împotriva femeilor. E un mare paradox să vorbești discriminatoriu despre non-discriminare). Ca orice prostie, și aceasta, rostogolită pe FB, a devenit o problemă. Insolubilă. Accentuînd primitivismul maladiv al școlii românești. Al doilea exemplu ține de inițiativa Coaliției pentru Familie de organizare a unui referendum privind modificarea Constituției. Nu intru aici în fondul chestiunii, ea mă interesează doar ca revelator al acestui primitivism social. Parlamentarii au „îngropat” chestiunea fără scrupule, în bună măsură, cred, pentru că le lipsesc și cultura și responsabilitatea și știința dezbaterii pentru a aborda serios această problemă. Pe care o vor cîntări, desigur, după unicul și funestul criteriu: cîte voturi aduce? Presa a uitat subit orice principiu deontologic, fiind fără ascunzișuri părtinitoare în chestiune, iar în spațiul public asistăm la niagare de insulte, nici vorbă de dezbatere pe bază de argumente. Infantilizarea socială (una dintre consecințele cele mai grave ale statului tătuc comunist), în loc să fie combătută după 1990, a fost dimpotrivă accentuată. Toate politicile publice (de ex. ajutoarele sociale) duc în acest sens. Deciziile majore naționale nu se iau printr-o adevărată dezbatere, pentru că nu știm să fim responsabili. Inițiativa CpF, luată în sine, ca organizare (repet, nu fac în nici un fel trimitere aici la conținut) a obligat clasa politico-mediatică și societatea în general să dezbată serios o chestiune cu multe și enorme implicații. Ca studentul puturos, care tot amână examenul de la o sesiune la alta, sperînd să scape de materia dificilă și profesorul al naibii. Politicienii se ascund după copac, încercînd să evite o confruntare directă cu electoratul într-o chestiune delicată.
Recent ne-a vizitat țara doamna Kim Davis, care a făcut închisoare în SUA pentru refuzul de conștiință de a elibera, în calitate de funcționar, certificate de căsătorie unor cupluri de homosexuali. Ar fi fost un bun prilej de discuție sinceră, publică, fără invective și etichete reciproce. Presa a ignorat, firește, chestiunea. Imatura noastră societate este incapabilă de asemenea dezbateri. Și atunci, de ce să ne mai văităm că într-un număr nesfîrșit de chestiuni publice deciziile sînt proaste sau lipsesc cu desăvîrșire? Gașca de prădători care își spune „clasă politică” are tot interesul să mențină electoratul în această captivitate a sub-dezvoltării moral-civice. Numai așa poate fi manipulat cu ușurință. De ce CV-urile profesionale nu au nicio relevanță pentru guvernele Dragnea, de ce școala românească este grav subfinanțată și condusă cu maximă incompetență de plagiatori cu studii dubioase? Pentru că numai astfel putem rămâne robii „gîndirii captive”. Conflictul închipuit dintre Dragnea și Tudose e doar o disfuncție pasageră a controlului asupra acestui complicat sistem. Nu are sens să ne întrebăm cine cîștigă. Are sens să observăm că pierde cu certitudine România.
De mulți ani scriu împotriva ideii de reformă în PSD, fiind convins că această organizație malignă nu poate fi reformată, ci doar desființată. PSD este un partid absolutist, strict controlat de un singur om și neavînd nimic a face cu democrația. Cînd „omul” (indiferent că îl cheamă Iliescu, Năstase, Ponta sau Dragnea) își pierde puterea, haita tînără secretă un alt exemplar care să conducă discreționar. De aceea, faptul că Tăriceanu lovește în Tudose, Tudose în Dragnea și Dragnea în toți este, în ordine istorică, perfect irelevant. Să nu uităm că Dragnea a reușit performanța, unică într-o țară democratică, de a-și demite propriul guvern, doar pentru că nu-l asculta întru toate. Să mai dau două exemple, aparent nepolitice. Dar totul este politic. O doamnă profesoară cu mintea paralizată de neo-marxismul corectitudinii politice cere scoaterea Baltagului din programa școlară pe motiv de violență familială (a fost și un miting la București, complet discriminatoriu, întrucît a vorbit numai de violența împotriva femeilor. E un mare paradox să vorbești discriminatoriu despre non-discriminare). Ca orice prostie, și aceasta, rostogolită pe FB, a devenit o problemă. Insolubilă. Accentuînd primitivismul maladiv al școlii românești. Al doilea exemplu ține de inițiativa Coaliției pentru Familie de organizare a unui referendum privind modificarea Constituției. Nu intru aici în fondul chestiunii, ea mă interesează doar ca revelator al acestui primitivism social. Parlamentarii au „îngropat” chestiunea fără scrupule, în bună măsură, cred, pentru că le lipsesc și cultura și responsabilitatea și știința dezbaterii pentru a aborda serios această problemă. Pe care o vor cîntări, desigur, după unicul și funestul criteriu: cîte voturi aduce? Presa a uitat subit orice principiu deontologic, fiind fără ascunzișuri părtinitoare în chestiune, iar în spațiul public asistăm la niagare de insulte, nici vorbă de dezbatere pe bază de argumente. Infantilizarea socială (una dintre consecințele cele mai grave ale statului tătuc comunist), în loc să fie combătută după 1990, a fost dimpotrivă accentuată. Toate politicile publice (de ex. ajutoarele sociale) duc în acest sens. Deciziile majore naționale nu se iau printr-o adevărată dezbatere, pentru că nu știm să fim responsabili. Inițiativa CpF, luată în sine, ca organizare (repet, nu fac în nici un fel trimitere aici la conținut) a obligat clasa politico-mediatică și societatea în general să dezbată serios o chestiune cu multe și enorme implicații. Ca studentul puturos, care tot amână examenul de la o sesiune la alta, sperînd să scape de materia dificilă și profesorul al naibii. Politicienii se ascund după copac, încercînd să evite o confruntare directă cu electoratul într-o chestiune delicată.
Recent ne-a vizitat țara doamna Kim Davis, care a făcut închisoare în SUA pentru refuzul de conștiință de a elibera, în calitate de funcționar, certificate de căsătorie unor cupluri de homosexuali. Ar fi fost un bun prilej de discuție sinceră, publică, fără invective și etichete reciproce. Presa a ignorat, firește, chestiunea. Imatura noastră societate este incapabilă de asemenea dezbateri. Și atunci, de ce să ne mai văităm că într-un număr nesfîrșit de chestiuni publice deciziile sînt proaste sau lipsesc cu desăvîrșire? Gașca de prădători care își spune „clasă politică” are tot interesul să mențină electoratul în această captivitate a sub-dezvoltării moral-civice. Numai așa poate fi manipulat cu ușurință. De ce CV-urile profesionale nu au nicio relevanță pentru guvernele Dragnea, de ce școala românească este grav subfinanțată și condusă cu maximă incompetență de plagiatori cu studii dubioase? Pentru că numai astfel putem rămâne robii „gîndirii captive”. Conflictul închipuit dintre Dragnea și Tudose e doar o disfuncție pasageră a controlului asupra acestui complicat sistem. Nu are sens să ne întrebăm cine cîștigă. Are sens să observăm că pierde cu certitudine România.
Christian CRĂCIUN
