Editorial. LA VÎNĂTOARE DE POKEMONI

Nimic nu e mai sugestiv pentru definirea timpului de azi decît această suprapunere halucinantă de întîmplări: pe străzile marilor orașe, oameni cu creiere spălate ucid la întîmplare, doar spre a spori teroarea, ucid femei, copii, co-religionari, nu contează, cu cît victimele sunt mai multe, cu atît reclama televizată este gratuită și mai abundentă, iar timorarea politicienilor mai accentuată. În același timp, lovindu-se poate cu primii pe trecerea de pietoni, alți oameni cu creiere spălate, cu ochii în smartphonuri, vînează niște arătări virtuale, ascunse în locuri diferite ale orașului. Cu alte cuvinte, monștri virtuali sunt mai prezenți decît cei reali. De fapt îi ascund, nu ne lasă să îi vedem. 

Dar ce e real? Poate moartea în care ne scufundăm cu voluptate. Moartea fizică sau moartea spirituală. Lumînările și florile puse pe marginea trotuarului unde un dement a secerat vieți nevinovate nu înseamnă nimic pentru o societate secularizată. Ar însemna ceva dacă oamenii aceia ar crede în mîntuire, păcat, judecată morală, transcendență. Dar ei nu cred, și atunci gestul lor e doar o pioasă ipocrizie. Căci trăim în cea mai ipocrită societate care a existat în istorie, o societate care, ne spun  ultimii ei înțelepți, trăiește în cultul morții. Dacă ar iubi viața, acești oameni și-ar apăra-o. Ar lupta cu monștri reali, nu cu cei virtuali. 

Paralizată de ideologia necritică a toleranței absolute, civilizația vestică se sinucide on line. Șefii de stat au discursurile de condoleanțe gata scrise și costumele negre pe umeraș în camera de lângă biroul oficial. Totul standard. Nu ne mai ajung tricourile cu Je suis… Suntem de toate și peste tot pentru că refuzăm să fim noi înșine. Obama, Merkel, Hollande, Cameron… toată pletora de puternici ai deceniului din urmă e vinovată de această paralizie generală. Contractul social spune că una dintre misiunile fundamentale ale statului este apărarea cetățenilor săi. Ce facem însă atunci cînd statul se arată incapabil să-și exercite această funcție esențială? Nu avem voie să-i numim pe teroriști, teroriști, germanii au scos un enorm oftat de ușurare, declarînd că nu cetățenia sau etnia sunt relevante în cazul asasinului, ci faptul că ar fi fost adeptul lui Breivik. Despre religie, nicio vorbă. Aaa, stai îl cheamă David, nu cumva este creștin? Atunci se schimbă radical, e liber la supoziții și incriminări. Avea probleme psihice, era singuratic și adept al jocurilor de război pe calculator. Toate astea sunt scheme de gîndire prefabricate, menite să scoată din discuție orice implicare a Islamului.Această ipocrizie ucide mai fără speranță decît cancerul. 

Paradoxul societății politice din ultimele decenii este că alegem democratic să fim amenințați. Asasinați de orice psihopat, cu sau fără motivație ideologică. Iar cei responsabili mulțumesc organelor de ordine pentru abnegație și transmit întreaga lor compasiune  familiilor care și-au pierdut copiii. Nu vi se pare ridicol? Aflată între valul islamist care atacă simultan dinăuntru și din exterior, viclenia grobiană dar extrem de eficientă a ursului putinian, pericolul de islamizare galopantă a Turciei, dezertarea eficientă a Angliei de pe corabia în derivă a UE, și un anti-americanism stupid, Europa își anulează identitatea. Doamna Mogherini plînge, dar nu asta este fișa postului dumneaei. Nu-mi aduc aminte ca Churchill să fi plîns în timp ce Londra era devastată de bombardamente în al doilea război. Nu, el a luat măsurile necesare ca lupta să-i fie favorabilă. Acest tip de conducători lipsește dramatic Europei de azi. Nu ciocli. 

Occidentalii vînează pokemoni și sunt vînați de teroriști. E un război de care nici nu suntem conștienți. Pentru că imperativele corectitudinii politice interzic în primul rînd anumite cuvinte. Cum ar fi: dușman, terorist, criminal, islamist etc. Nu le veți găsi în presa „progresistă” de dincoace sau dincolo de ocean. Toți oamenii sunt buni și cei care o iau razna fie au fost abuzați în copilărie, fie răzbună abuzurile omului alb, creștin, democrat, colonizator care nu a făcut decît nenorociri în ultimii 2000 de ani. Cu o astfel de ideologie infuzată de marile centre de dirijare a gîndirii, e normal ca Europa să nu mai aibă, ca în poema lui Rimbaud pe care o citam în articolul trecut, „străvechile parapete” de apărare. 

Îmi amintesc de naivitatea adolescentină cu care admiram sloganul lui mai 68 parizian: e interzis să interzici! Pentru un locuitor al lagărului, în care practic totul era interzis, sigur că asta suna teribil de atrăgător atunci. După 50 de ani, asistăm însă la sechelele mortale ale acelei filosofii dusă la absurd. Neimpunînd cu niciun chip valurilor de imigranți să-și însușească valorile europene, dimpotrivă, încurajîndu-i să se ghetoizeze în numele „specificului”, al „multiculturalismului”, împiedicîndu-i, în fond, să se asimileze, spre deosebire de primele generații de turci sau de magrebieni veniți în primele decenii după război în Germania sau Franța, țările vestului au deschis calea valului de asasinate în masă. Atunci însă nu se vînau Pokemoni pe străzi și oamenii mai credeau în civilizația europeană. 

Christian CRĂCIUN