E greu de stat în casă? Să fim serioși. „Nefericirea oamenilor provine dintr-un singur lucru: că nu ştiu să rămînă liniştiţi, într-o cameră”. A fost mult citată în ultimele zile această frază scrisă acum aproape patru secole de Blaise Pascal. Și foarte actuală, cum se vede. Lumea s-a împărțit în două: unii sînt pentru măsurile de izolare, alții le socotesc un abuz al guvernelor sau o reușită a „ocultei” mondiale. Dacă ai fi spus cuiva acum două luni că jumătate din populația globului va sta închisă în case, că marile orașe ale lumii vor arăta ziua ca pustii, s-ar fi îndoit amarnic de sănătatea ta mintală. Nu doar virusului i se datorează starea mondială de asediu, ci și presei. Care, în fața Evenimentului cu majusculă a capotat. Nu discut de cea de la noi, mai dăunătoare decît mutantul. Ea transferă mințile noastre într-o invizibilă închisoare. Nu știm, de exemplu, de ce a demisionat fostul ministru al sănătății: lumea s-a împărțit însă imediat (nu ne place dacă nu găsim în orice motive de dezbinare), unii țin cu Costache, alții cu Arafat. Ce știu este că avem acum mai multe variante: d-na Firea vrea să testeze nu știu ce eșantion de bucureșteni, noul ministru al sănătății, dl. Tătaru, spune că ministerul nu-și asumă acest program. Dar parcă dl. Costache fusese demisionat tocmai pentru că vorbise, imprudent, despre un asemenea program! Cert este că am pierdut un excelent profesionist, care, nefiind parte din Sistem, a fost ejectat. Culmea, aceeași presă îl acuză de lașitate, că a părăsit frontul în timpul bătăliei. Ce să mai înțeleagă cetățeanul închis în casă?
 |
| Foto: Pixabay |
Aceeași presă anunță decesul Prințesei Maria Thereza, din familia regală a Spaniei, din cauza virusului și ne arată poza unei fermecătoare tinere, uitînd să spună că alteța avea 86 de ani. Dl. Vela a avut ideea creață de a pune mașinile de patrulare să cînte imnul. Mi se pare o prostie. Nu de imn avem nevoie acum, ci de polițiști care să-și facă datoria. Analfabetismul funcțional se face resimțit nu numai la nivelul valurilor de repatriați, ci și la nivelul autorităților care continuă să cheltuie bani pe tot felul de „inițiative” constructive cu ghirlande și alte ouă. Trebuie să fii funciarmente ticălos și prost ca să cheltui banii pe așa ceva în asemenea împrejurări. Nu sînt deloc optimist. Nu în ceea ce privește epidemia, cred că aceasta se va sfîrși la fel de brusc și imprevizibil cum a început. Ci în ceea ce privește noul slogan mondial: vom fi altfel, vom fi mai buni. Nu cred că umanitatea, ca ansamblu este, acum, capabilă să-și regîndească configurația. Propaganda antioccidentală este în plină expansiune. China profită. Rusia profită. UE ezită. Și noi cîntăm imnul împotriva epidemiei! Mă așteptam ca presa să desfășoare largi anchete în legătură cu moștenirea bugetară a guvernării Dăncilă, să ne amintească vehemența cu care flutura d-na Olguța foile cu marile spitale pe care le vor construi, să actualizeze cifrele cu milioanele de euro care s-au risipit în sănătate pe contracte dubioase șamd. În loc de asta vedem mize mici, mici de tot. Nu cred că lumea va fi mai bună după dezastru. Dimpotrivă. În orice caz, va fi foarte interesantă, mari plăci tectonice se vor deplasa și ea va arăta despuiată de găunoase „principii”. Cineva îmi povestește că în România profundă (of, ce nu-mi place expresia asta!), în locuri neurbane (ce bine că avem atât de multe gospodării cu WC-uri în fundul curții!), oamenii se duc la cîmp, grădinile ridică în aer suluri de fum din curățirile de primăvară, se aud zgomotele muncilor specifice. Poate vom avea de mîncare la anul. Poate așa mai renunțăm la aroganța progresului. Nu la progres, la aroganța și „rasismul” lui. Adică la punerea progresului în locul lui Dumnezeu. Sînt locuri unde viața continuă netulburată, după ritmuri sempiterne. Alții atacă BOR (numai BOR) pentru că așa au ei în agendă. Adică în pușcăria în care le-au fost vîrîte mințile. Ca și cum biserica (de orice rit) ar fi vinovată de urgie. Și în interiorul Bisericii a intrat dihonia: unii sînt de acord cu interzicerea cultului public, alții împotriva. La fel de vehemenți, și toți au dreptate. Bătrînii sînt și ei atacați. La fel reveniții în țară. Mă aștept ca, după trecerea zaverei, grupuri de vigilenți să incendieze biserici și să atace bătrînii și țiganii pe stradă, propunînd eutanasierea obligatorie. Vom fi mai buni? Aș!
Închei cu o scurtă poveste. Se spune că a fost odată o țară unde oamenii au hotărît să scape de bătrîni, ca fiind inutile guri de hrănit. Numai un fiu care-și iubea nespus tatăl l-a ascuns cu grijă. Țara aceea era însă vecină cu un imperiu puternic ce căuta pricină să o ocupe. Și, aflînd că nu mai au bătrîni, le-au trimis un ultimatum: să ne înapoiați frînghia de nisip pe care strămoșii noștri au dat-o strămoșilor voștri, altfel vă facem una cu pămîntul! Cum adică o frînghie de nisip? Disperat, fiul cel iubitor a cerut sfatul tatălui. Spuneți-le așa: vă înapoiem degrabă frînghia, numai că e rătăcită la un loc cu multe altele, dați-ne vă rog un căpățel drept model și o găsim deîndată! Hait, și-au spus imperialii, încă mai au bătrîni. Și nu au atacat!
Christian CRĂCIUN
