Știriștii noștri au descoperit un nou cuvînt, și după obiceiul lor ne asaltează urechile cu el pînă la asfixiere și greață: haos. Pentru ei, totul e haos, au rostit cuvîntul ăsta magic, avînd o stranie rezonanță filozofico-poetico-ocultă, prin care pare că se explică totul, și au impresia că sînt grozavi. L-au tot spus în legătură cu deschiderea noului an școlar. Căreia i-au aplicat pînă la sațiu acest atribut. A fost neobișnuit, uneori inadecvat, cu exagerarea unor măsuri sau ignorarea altora, dar în niciun caz haotic. Este o lipsă acută de mijloace tehnice, de la device-urile necesare lecțiilor online la dezinfectant și hîrtie igienică. Dar asta nu înseamnă haos, ci lipsă de organizare și de resurse. „Haotice”, în acest sens mult prea vag, sînt măsurile – medicale ori din învățămînt și cultură – luate în lumea întreagă. Pentru că nu vrem să acceptăm cu umilință că nu știm mai nimic despre acest virus, și ne batem în presupuneri. Fiecare țară și-a creat propriile reguli, puțin asemănătoare de multe ori cu ale vecinilor. Bîjbîim! Dacă și d-na Weber (scriam acum cîteva luni despre acest sindrom al unei asumări abuzive de competențe) a ajuns să ne dea lecții de microbiologie…
De fapt, începerea anului școlar ne-a izbit cu un fenomen mult mai interesant: siliți de maladia publică am trecut la o descentralizare autentică. Și făcătorilor noștri de opinie asta li se pare inadmisibil. Faptul că într-o școală se lucrează într-un fel, în alta se iau măsuri diferite este, ni se urlă în căști, un haos. Nu, așa e normal să fie. Că sînt directori sau primari care iau măsuri aiurea, e firesc. Că e o spaimă generală de a face ceva fără ordin ierarhic, iar e adevărat. Dar realitatea asta răvășitoare de obișnuințe ne obligă la guvernare și responsabilitate locală. Ceea ce nu e haos, ci o normalitate vizată și încă foarte departe. Că e complet aiurea să iei măsuri stricte de distanțare în școală, cît timp elevul vine la cursuri într-un autobuz în care nu există nicio distanță sau să impui distanțări abuzive în sălile de teatru, asta e altă poveste. Nu ține de haos ci de incompetență.
Haosul e una, dezordinea alta. Cu mască și fără mască e alt joc practicat social. Mă trezesc că nu mai știu cum să reacționez cînd mă întîlnesc cu oameni cunoscuți. Salut normal, strîngere de mînă, îmbrățișare, dat cu cotul… trebuie să-l întreb pe fiecare. Și mai dificil atunci cînd este vorba de o doamnă. Dar nici ăsta nu e haos… Construite ca să provoace spaimă prin isteria breacking news-urilor, televiziunile s-au îngrășat în pandemie ca musca pe hoit. De aceea întrețin cît pot spaima publică. Deși una din premisele vindecării generale ar fi tocmai echilibrul social, luciditatea, respectul public. Nu distanțare socială, ci liniște socială. Ce puțini își dau seama că sînt injuriați ore întregi, în fiecare seară. Sigur, avem în multe locuri administrații inepte. Sincer însă, e mult mai puțin haos decît mă temeam în februarie. Că pescuitorii de pești morți încearcă să creeze și să sporească haosul, asta este adevărat.
În loc să vii cu soluții de revigorare a economiei, de reducere la maximum a cheltuielilor publice, tu propui într-o frenezie sinucigașă noi și noi cheltuieli bugetare, evident nesustenabile, nici măcar în vremuri normale. Ăsta da haos. Că sub oblăduirea generoasă a guvernului s-a pus batista pe țambalul luptei cu corupția, e la fel de evident. Nu se mai vorbește despre asta, ca și cum problema respectivă ar fi dispărut odată cu instaurarea noului guvern. Asta da, reprezintă un pericol de haosificare a societății cel puțin la fel de mare ca și virusul. Ar fi bine ca tema să revină în atenția publică.
Despre alegeri, numai de bine. La fel de spectaculoase ca și altă dată. Dovadă că nu am progresat cu nimic în plan politic, dimpotrivă. Calitatea morală și intelectuală a oamenilor propuși de partide nu crește de la un ciclu electoral la următorul. Ba chiar, în foarte multe cazuri, candidații cu formație profesională solidă sînt cotați cu puține șanse față de activiștii de partid hîrșiți în rele. Numai dacă te uiți la echipa d-nei Firea te apucă instantaneu coșmarurile, întrebîndu-te ce competențe profesionale au acești oameni. De aceea Bucureștiul este cea mai urîtă capitală europeană. Fără dubii. Avînd ca nou cetățean de onoare un turnător dovedit.
Morala textului meu aș vrea să fie aceea de a nu mai confunda țara reală cu cea botoxată și manelizată și amestecată ca un bulion pe care ne-o prezintă seral televiziunile. Sau rețelele sociale, la fel. Din fericire (sau din nenorocire pentru ea) această țară mai are și oameni normali, entuziaști, generoși, specialiști autentici în domeniul lor. Ei o fac să supraviețuiască. Dar alegerile nu sînt despre ei. Parcă în nicio preajmă de alegeri n-am avut mai puțin viitor la orizont ca acum. Nicio alternativă solidă la nivel de organizații politice. Abia asta mă înspăimîntă. Nu așa-zisul haos cu care televiziunile ne infantilizează, făcîndu-ne să intonăm noul imn din anul ciumei: „nu mi-e frică, nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau bau”.
Christian CRĂCIUN