În mod ciudat, moartea lui Fidel Castro a devenit o oglindă destul de fidelă a mizeriei lumii politice de azi, de la noi și de aiurea, a mărginirii și orbirii liderilor ei. De la Obama la Junker, de la Trudeau la dna. Mogherini sau dna. Sègolène Royal, fosta soție a lui Hollande, ca să nu mai vorbim de Putin sau Kim Jong-Un, tovarăși de doctrină, toți s-au grăbit să-l elogieze deșănțat pe liderul cubanez. La mai bine de un sfert de secol de la căderea Zidului Berlinului, post-comunismul „revoluționar” ne-a învins, acolo unde comunismul „pur și dur” a eșuat. Ideologiile actuale de stînga, de la corectitudinea politică la cele apăsat ecologiste sau de gen, s-au diseminat și sunt biruitoare. La noi, un Claude Karnooh, profesor universitar și acerb militant comunist, sau alte tribune on line de extremă stîngă au elogiat transformările revoluționare ale Americii Latine.
Am avut în această săptămînă o acută senzație de colaps în timp, în anii 50. Retorica luptei revoluționare, anti-americanismul atroce și bineînțeles anti-capitalismul s-au manifestat aproape cu aceleași cuvinte ca acum 70 de ani. Lipsea doar Brucan. Incredibilă încremenire a timpului! În limbaj de congres al partidului, dl. Karnoouh, de exemplu, recunoaște eufemistic că „în numele revoluției s-au comis și excese”. Ce nu spune domnia sa, este că „excesele” astea înseamnă zeci de mii de morți și mii de ani de pușcărie politică. Sunt aproape cuvintele lui Ceaușescu…
Incredibilă incapacitatea oamenilor ăstora de a inventa măcar un set nou de argumente și un limbaj nou în a-și susține cauza. Un alt comentator, mult mai tînăr și, se vede, foarte up to date cu bibliografia științelor sociale, e convins că regimul Ceaușescu „nu a fost un regim opresiv”, pe motiv că nu se mai arestau oamenii ca în anii 50. Atunci ce să mai zici de un biet profesor de istorie dintr-un orășel mizerabil al țării, care cere nici mai mult nici mai puțin decît să se ridice acolo o statuie a unui ministru ceaușist care a încurajat industrializarea zonei? Noi, cei care spunem simplu că El lider maximo a fost unul din marii criminali ai istoriei nu avem nicio șansă în fața acestui cor pe foarte multe voci. Iar în campania electorală de la noi, stînga, care a jefuit și distrus țara un sfert de secol, vine ca o cîștigătoare sigură.
Stupefiant este că nici măcar nu se mai feresc, avem un partid care cere pe față amnistierea tuturor jefuitorilor, președintele Senatului critică în mod constant deciziile Justiției, se discută la nesfîrșit și absurd dacă condamnații penal trebuiau invitați de Ziua Națională etc. Fărădelegea e ridicată la rang de politică națională. Cum vedem, nu se aplică diagnosticul comod: „la noi ca la nimenea”. Dimpotrivă, la noi e cam ca peste tot, doar că mai aproape de piele. Bătăliile se dau pe cele mai neașteptate terenuri. De exemplu, acum, pe cel al definirii familiei.
Liderii lumii n-au avut curaj să spună că Fidel a fost
unul dintre cei mai sîngeroși tirani ai istoriei. Cînd prim ministrul Canadei îl elogiază ca pe un mare erou al veacului XX, ce pretenție să mai am de la pensionarul de la mine de pe stradă care crede că Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot, e mîndru că a votat de 25 de ani numai cu PSD-ul, crede că Victor Ponta a fost cel mai bun prim ministru, dar ar scalpa-o – în bună logică antenistă – pe Monica Macovei pentru că (sic!) a fost „procuror comunist” și a arestat studenți la mineriadă?
Povestea asta cu „moartea ultimului tiran” mi-a întărit ideea că nu trebuie să avem complexe: elitele politico mediatice ale lumii nu gîndesc altfel decît pensionarul român. Fidel a făcut un excelent sistem de sănătate și învățămînt și a luptat pentru independența Cubei față de SUA (???) iar Ceaușescu a construit uzine, metroul și Casa Poporului și a luptat pentru independența României față de URSS (???). Nu vi se pare frapantă asemănarea dintre cele două raționamente?
Se apropie aniversarea a 10 ani (cînd au trecut?) de cînd, într-o celebră ședință a Parlamentului, Traian Băsescu a proclamat regimul comunist drept ilegitim și criminal. Mai nimic din ce se propunea în raportul mult discutat nu s-a realizat, iată, propaganda comunistă nu numai că nu este condamnată la fel ca și cea fascistă, este tolerată, este încurajată pe toate căile. În schimb, îl interzicem pe Mircea Vulcănescu! Ca și cum România (cum spunea Monica Lovinescu) ar fi trăit o jumătate de secol sub un regim de extremă dreaptă, nu sub unul de teroare comunistă.
Un tînăr prieten, cu funcții de răspundere în administrația locală, îmi spune cu mîndrie că el este comunist. Cum să ieșim din această groapă a gîndirii? Etic și metafizic nu există decît o singură ieșire: a mărturisi adevărul. A spune, vorba lui Koestler și a lui Camus, că 2+2=4. Adică: tovarășul Fidel și cu tovarășul Che și cu tovarășul Ceaușescu și cu tovarășul Kim și cu o mulțime de alți tovarăși au fost niște criminali. Fidelitatea față de adevăr e ultima redută care ne-a mai rămas. Sigur, cum spune un personaj al lui Camil Petrescu, care recită în fond catehismul stalinist: adevăr e doar ceea ce slujește interesele Partidului. Ei așa văd! Deci, hai să repetăm rar, cît mai rar: doiii șicu doiii faccc patruuuu!
Christian CRĂCIUN
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!