Știri

Editorial. „ERAU ȘI LĂMPI CARE PRODUCEAU ÎNTUNERIC”

Da, este un vers de Mircea Dinescu, de pe vremea cînd era numai poet. În ultimele luni ne orbește întunericul. Venit exact dinspre „lămpile” care ar fi trebuit să aducă lumina unei rînduieli sociale normale. Elitele din politică, media, intelectualitate, castele specializate pe domenii își văd fiecare de treburile lor, interesul colectiv nu se coagulează și deci nu transcende confortul individual. În războiul neconvențional, asimetric, hibrid sau cum l-om mai numi în care suntem prinși – chiar dacă nu o recunoaștem – lămpile astea din care izvorăsc valuri de întuneric sunt principalele arme ale inamicului. Cum să numești altfel un parlament care devine casă (adăpost) de infractori? Cu un șef de Senat care sfidează Constituția (mai lăsați-mă cu Constituția, țipă o vajnică senatoare; ce femei avem, Doamne, în lumea politică!), alt condamnat definitiv reprezintă România într-o delegație internațională, prim ministru plagiator, miniștri jucători de noroc sau deținători de averi fabuloase, pușcăriași care dictează din celule agenda publică și dau lecții de moralitate, cam acestea sunt simptomele eclipsei civile. Tablouri pitite pe după pereți falși, în seifuri și cavouri nu transmit lumina artei, ci întunericul prostiei înfumurate și parvenite. Adevărul este că oamenii ăștia, dacă urăsc temeinic ceva, asta este cultura și pe oamenii de cultură. Cultura înseamnă punerea în stare de criză, critică, criteriu, creativitate. Adică numai lucruri complet străine acestei lumi de parveniți, încremenite într-o moarte clinică a moralei și a gîndirii. Dl. Șova e profesor la Drept și acuzat de fapte îngrozitoare și nimeni nu vede într-asta noaptea moralei publice. Întuneric ne vine și dinspre Cotroceni, cu un președinte invizibil, care nu comunică nici cu alegătorii, nici măcar cu jurnaliștii, preferînd niște fade, tardive și periculoase postări pe FB. Românii entuziasmați din noiembrie se simt trădați tocmai pentru că unul dintre drepturile lor elementare: acela de a ști ce decizie s-a luat într-un moment sau altul, și de ce, le este refuzat acum. 
Dl. Iohannis poate are dreptate să promoveze o strategie internă non-conflictuală, numai că non-conflictualitatea cu ticăloșii și hoții se numește complicitate. Are justificări, pentru că, spre deosebire de Băsescu în primele sale luni de mandat, nu are în spate un partid puternic. Liberalii nu sunt o adevărată opoziție, poartă sechelele cuplului malefic Antonescu-Ponta și nu vor face gestul decisiv de a-l înlătura pe Ponta, tocmai pentru că ei nu reprezintă cu adevărat decît un alt întuneric, amestecați deopotrivă cu PSD-ul și PDL-ul în tot ce aveau mai anchilozat comunistoid aceste structuri partinice. Elitele intelectuale nu au criterii, ci simpatii și antipatii personale, scandalul cu timbrul literar nu e lipsit de legături cu exemplele spicuite mai sus. Apropo: zăngănitul de cătușe n-a mai lăsat să fie auzite ecourile unui barometru de consum cultural extrem de contestabil. Din care rezultă că, deși cam 80% dintre repondenți nu merg la bibliotecă niciodată pe an, 50% declară că citesc măcar o carte pe lună. Ceea ce e suspect. Și vine în directă contradicție cu piața de carte, dar și cu cercetări sociologice făcute de UE din care rezultă o scădere îngrijorătoare a numărului de cititori din România, și faptul că jumătate dintre maturi nu citesc decît cel mult o carte pe an. O cercetare mult mai realistă. Iată de unde vine cu adevărat întunericul! Nu cred neapărat că sondajul este măsluit să „dea bine”, după obiceiul nedezmințit al raportărilor ceaușiste, pur și simplu este acel fenomen cunoscut după care omul nu răspunde sincer, ci ceea ce simte că i-ar conveni celui care întreabă. De aceea cifrele raportului INCFC nu îmi par deloc credibile. Întunericul vine din incultură. Frenezia cu care parveniții ăștia care lustruiesc băncile parlamentului și scaunele ministeriale își arogă aere de aristocrați, socotind că sacii de euro și lingourile de aur țin loc de șlefuire spirituală e chiar mai edificatoare pentru evoluția/involuția noastră socială. Cum spunea un critic de artă, referindu-se la maladia Năstase – Vâlcov: ăștia nu sunt colecționari de artă, ci colectori de artă. În România, iată, pînă și colecțiile de artă (unde ești tu, bătrîne Zambaccian?) miros urît. 
Christian CRĂCIUN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare