Editorial. DIN NOU DESPRE MANELE ȘI CULTURĂ

Festivalul TIFF, chestie elitistă și „trendy”, s-a inaugurat cu un film despre viața marelui artist contemporan Dan Bursuc. Cum, n-ați auzit de el? Manelistul. Publicul tînăr, citez „a rupt ușile” să-i vadă pe Bursuc, Adi Minune etc. Sîntem în plină dilemă estetică și morală. Reportajul de la manifestarea de artă ne-a prezentat toate poncifele CP de genul: „Ar trebui făcut o dată la lună treaba asta. Am empatizat cu cultura romă. Ăsta e stilul lor de viață”.„E o minoritate pe care trebuie să o integrăm și să ne apropiem de cultura lor”. 

În primul rînd: manelele nu sînt specifice culturii țigănești (folosesc acest termen mai propriu, îl utilizează însuși Dan Bursuc în film, fără nici un sens peiorativ, să nu se trezească vreun apucat să mă acuze de rasism); Anton Pann, compozitorul de manele originare nu era țigan. Muzica lăutarilor țigani, pe care o ascult cu mare plăcere, nu este manea. Ei și-au însușit acest gen de muzică și cu talentul lor de a face bani, l-au falsificat pentru succes. Nimic de „cultură romă” aici. Film „făcut de BBC” țipă orgoliul nostru mărunt provincial. Dacă BBC ar fi făcut un film despre Anița Nandriș și cei 20 de ani ai ei în Siberia (stați liniștiți, BBC nu va face niciodată vreun astfel de film!), credeți că „s-ar mai fi rupt ușile”? Deloc. Să fim bine înțeleși: omul e liber să danseze și să petreacă cum îi place. Dar a încerca să ni se vîndă sub-cultura sub chip de cultură înaltă (ciudat: nu acceptăm să cumpărăm o pereche de încălțări de pînză la preț de Nike originari, întrucît nu acceptăm contrafacerea. Dar trebuie să acceptăm în schimb că Bursuc e un fel de Mozart, tot muzicieni, nu?) mi se pare una din multe prostii ale sinuciderii culturale contemporane. De altfel, mariajul dintre hipsterime și manele are la noi deja o tradiție de cîțiva ani, asta e de făcut teze de doctorat. Cît despre integrarea de care vorbea o domnișoară, logica este exact inversă: cînd vrei să integrezi pe cineva îi transmiți valorile tale, nu ți le însușești otova, necritic pe ale lui. Dezastrul axiologic contemporan mi se pare foarte clar ilustrat de acest „fapt divers” care propune un model de parvenire (nu de integrare, termen fetiș al multiculturaliștilor) deloc acceptabil. 

Oamenii ăștia, care își expun cu aroganță impudică Ferrari-ule și palatele, sînt un perfect anti-model social. În primul rînd, pentru că nu-și plătesc impozitele și în general au o „cultură” a nerespectării legii. S-o fi spus asta în filmul despre viața lui Bursuc? A da o aură de respectabilitate unui gen minor, marginal, vulgar și nespecific mi se pare marea greșeală. Acceptăm, dar nu promovăm. Cîndva, am scris reproșînd Radioului național că nu transmite manele. Dacă este un post național, adică al tuturor, e obligat să respecte opțiunile tuturor. Argumentul lor e că fac educație. Sigur, făceam, fals ingenuu, pe avocatul diavolului, nu ar trebui și organizatorii celui mai mare festival de film din țară să se gîndească și la aspectul educativ? 

Tot în aceste zile s-a dat publicității faimosul Barometru de consum cultural. Cifrele sînt îngrozitoare, chiar dacă le cred umflate, românul are tendința bine cunoscuta de sociologi de a răspunde nu ceea ce crede cu adevărat, ci cum i se pare că este de bonton. Citirea de cărți, frecventarea bibliotecilor sau a teatrelor, participarea la acțiuni culturale (sondajul a inclus biserica, nu mi se pare a-și avea locul în acest sondaj, chiar dacă, în ultimii ani, implicarea culturală a bisericii este tot mai accentuată și mai benefică, dar nu pentru asta se duce omul la  biserică) sînt în procente mult sub media europeană. A veni în acest context prin a propune modelul „cultural” și uman al manelistului de succes social mi se pare o prostie francă. Românii nu au cultura socializării, pentru noi televizorul rămîne principalul furnizor de cultură, cu sau fără ghilimele. Sondajul are și o parte, extrem de interesantă, care ar merita discutată separat, despre accesul la cultură al pensionarilor. Ar fi fost interesant să vedem un capitol similar și despre tineri: să zicem 15-35 de ani. Să comparăm, de exemplu, apetențele de lectură sau de mers la teatru sau la un muzeu. Intuitiv vă spun că sînt mult mai mari la categoria seniori. Mă întorc la nefericitul exemplu dat de TIFF. El ilustrează perfect axiofobia (frica de valoare) lumii contemporane. Tradusă printr-o nivelare a valorilor, toate realizările umane sînt riguros identice: nu e nicio deosebire între o lingură de lemn și o sculptură a lui Da Vinci, între o manea și Bach, între culorile aruncate de un elefant cu trompa pe pînză și un Rafael. Trebuie spus că axiofobia asta a început (în zorii modernității) din chiar rîndul artiștilor, exmatriculîndu-l pe Om ca subiect al artei. Iar în postmodernitatea multiculturală această evacuare a umanului s-a desăvîrșit. Epoca  noastră post-umană are alte referințe. Ne rămîne (vorba lui Radu Vancu, de la care am împrumutat observațiile din ultimele rînduri) să intonăm în ritm funebru o elegie pentru uman. În loc de asta, organizatorii TIFF ne-au propus un concert de manele. Mie, de aici din izolarea mea profund provincială, mi-a sunat ca un bocet. Pentru răposata Cultură sau măcar pentru răposata majusculă pe care aceasta o merita cîndva.

Christian CRĂCIUN