Cu voie proprie și prin concursul împrejurărilor se face că nu am urmărit nici măcar o secvență din ceremoniile legate de funeraliile Reginei Ana a României. În schimb, am fost mult mai atent la „termometrul” opiniei publice de pe FB și presa scrisă. Și asupra acestora îmi permit cîteva reflecții. Căci tristul eveniment a dezvăluit încă odată abisul de răutate, orgoliu stupid, incultură, violență și prostie francă în care se afundă o societate destructurată, decerebralizată și urînd valorile.
S-a discutat la nesfîrșit despre titulatura acordată Reginei, s-a aruncat de ambele părți cu „argumente” ca și cum s-ar fi aruncat cu grenade, rîvnind distrugerea adversarilor șamd. Sigur că au existat și poziții de bun simț, nuanțate și civilizate, dar ele, cum se întîmplă de obicei, au fost acoperite de gălăgia celor care nu pot să tacă. Ceea ce a lipsit, a fost decența, tăcerea impusă dinaintea oricărei întîlniri cu finitudinea.
Încerc o paralelă, în planul istoriei literare unii îi reproșează lui Eminescu encomiastica excesivă și ditirambică cu care este prezentat, ca și cum bietul poet ar fi el vinovat de asta. Prin analogie, criticii regalității s-au arătat deranjați de excesul mediatic al prezentării tristului eveniment. Ca și cum Regina ar fi impus televiziunilor excesul și tonul. S-a uitat, cred, un lucru esențial, indiferent că o numim: regină (cîtă subtilitate hermeneutică s-a folosit în argumentarea pro sau contra folosirii acestui titlu!) sau principesa Ana de Bourbon Parma, Domnia SA a fost, prin hazardul istoriei, un personaj important al epocii actuale a României. A cărui dispariție s-ar fi cuvenit respectată cu o minimă înclinare a capului și un moment de tăcere interioară. Și a mai fost și un simbol. Aici valul de „negaționiști” sigur va fi tresărind, pentru că „open mindurile” de azi nu mai acceptă simbolul ca realitate socială. Cineva scria că este „non-conformist” și ca atare nu poate accepta torentul celor care ar fi acoperit-o cu elogii pe ilustra maiestate. Fără să bage de seamă (e un fenomen sociologic aici, de mult explicat, conform căruia cea mai radicală atitudine de negare ajunge rapid să fie „trend”, deci conformismul cel mai cuminte) că pică astfel într-un cor majoritar cît se poate de explicit. Abia „ceilalți”, cei puțini, sunt non-conformiștii autentici de azi.
Deși credeam că nu mă mai poate surprinde nimic în spectacolul agresivității publice românești, îmi mărturisesc surprinderea față de inflamarea spiritului public împotriva unei persoane discrete, neimplicată în luptele politice sau în jocurile de putere interne. Sigur, înțeleg eu că bătaia este în altă parte, spre atitudinile casei regale din ultimii ani, față de care și eu am mari rezerve. Însă, dacă e așa, nu prilejul unei înmormîntări era cel mai bun pentru declanșarea războiului mediatic. În subconștientul public puterea simbolică se face, totuși, simțită. E o explicație mult mai complexă decît se poate dezvolta aici. Nu este nicio contradicție între a nu fi regalist și a respecta instituția regalității (nu mai vorbesc de respectarea persoanelor). Idealist incurabil, îmi închipuisem la un moment dat că dispariția Reginei va putea însemna un fel de paradoxală răsturnare a opiniei publice, așa cum s-a întîmplat acum două decenii la dispariția Seniorului Corneliu Coposu, un moment de coagulare națională spre un obiectiv remarcabil. Inginerii sociali au avut grijă să transforme, dimpotrivă, momentul într-unul de sporire a vrajbei noastre. Calitatea educației publice s-a văzut perfect cu această ocazie. Un bărbat tînăr mi-a livrat în cîteva minute toate argumentele anti-regaliste din Scânteia anilor 50-80, cum au furat regii bogățiile țării, cum îi băteau pe țărani etc. N-aș fi crezut că asemenea teze sunt astăzi crezute. Uite că ele funcționează, și încă puternic, în mentalul colectiv. Aș fi putut pune titlul acestor însemnări întristate sentimentul doliului la românii de azi. Românul de azi este o specie care nu are foarte multe legături cu cel de ieri, alaltăieri, deși unii (mai ales cînd e vorba de defecte) ni-l prezintă ca o linie genetică puternică. Altfel spus, tot ce e rău ar avea rădăcini foarte noduroase și adînci în adîncul sufletului național. Nu cred în această explicație, excesiv de simplificatoare. Mă oripilează lipsa de măsură, care în fața morții se percepe și mai acut, excesul în oricare dintre atitudini. Un singur îndemn ar fi fost de făcut: reculege-te, popor român! Timp de analize și de confruntări avem de aici încolo berechet. Un doliu se respectă și atît. Știu că trăim într-o societate a spectacolului, și încă a specracolului excesiv, a kitschului gros și sclipicios, în care ceea ce nu este strident și strivitor prin cantitate nu există. Dar parcă tot aș fi dorit ca, de această dată, date fiind istoria, personajele și împrejurările, acest exces să lipsească. Acest trist eveniment ne-a pus în față, ca popor, așa cum este o lege a istoriei, o oglindă. Și, din păcate, această oglindă ne întoarce un chip desfigurat, schimonosit de ură, un coșmar al lui Goya. În care continuăm să trăim agitați!
Christian CRĂCIUN
