Știri

Editorial. DESPRE CITIT (ÎN STELE)

O inițiativă nefericită, aceea a timbrului cultural, a declanșat o dezbatere cu bătaie ceva mai lungă: cît se citește în România, care este nivelul a ceea ce numim „cultură generală”? Cifrele sunt de-a dreptul lugubre. Ca număr de titluri publicate, stăm oarecum plauzibil, catastrofa vine în momentul cînd socotim tirajele, cîte cărți cumpără un cetățean anual, unde ne situăm detașat la coada cozilor. Este aceasta o „chestiune urgentă”? Precum dezastrul sistemului de sănătate, lipsa infrastructurii de transporturi, corupția șamd.? Eu aș spune pro domo că este mai urgentă și că, de exemplu, degeaba am avea autostrăzi ca în Germania și am deveni un popor de cocalari acefali. Nu-i vorbă, trebuie să fii neamț ca să ai autostrăzi germane. De-culturalizarea galopantă a neamului este o vulnerabilitate de siguranță națională. Ca om din branșă, situez cauza fenomenului în proasta concepere și predare a literaturii și a științelor umane în general în școală. Avînd în față viitorul, aș spune și eu ca poetul: atenție „vine focul!”. Numărul de cititori se va împuțina dramatic, pentru că lectura „de plăcere” este exmatriculată din școală. Există emisiuni televizate în care oamenilor de pe stradă li se pun diverse întrebări de cultură generală din literatură, istorie, geografie, ca să se facă de rîs. Și lumea se miră ipocrit: nu mai știu nimic tinerii ăștia. Fără să ia în considerare faptul că puștiul sau puștoaica nu au de unde să știe cine a scris Moartea căprioarei sau Descrierea Moldovei sau Concert din muzică de Bach…pentru că astea nu se mai fac la școală. Au auzit vag de Brâncuși sau Enescu, mai nimic despre Iorga sau Pârvan și lista e nesfârșită. De mulți ani, conceptul de „cultură generală” a dispărut din documentele de strategie educațională, ca perimat și periculos. Dăm simulări costisitoare financiar și fără nicio eficiență dovedită în ameliorarea rezultatelor, dar nu mergem la rădăcină, să încurajăm modelul de om cult. Școala nu cultivă deloc plăcerea lecturii. În afara acesteia „totul e deșertăciune”. În sistemul de azi este perfect posibil să iei examenul de bacalaureat, chiar cu o notă acceptabilă, fără să fi citit nicio carte pe tot parcursul liceului, doar memorînd acele funerare culegeri de comentarii de pe urma cărora trăiesc mulți profesori și editori. 
Cititorii de azi sunt cei care sunt, pe mine mă îngrozește situația de mîine. Tocmai ce m-am întors în noaptea asta de la un tîrg de carte, încîntat ca mereu de numărul de tineri pe care-i vezi pe acolo. Dar să nu ne iluzionăm: statistic sunt nereprezentativi. Și mai ales, dacă urmărim cîți dintre vizitatorii unui astfel tîrg cumpără literatură română contemporană, dezastrul este și mai vizibil. Se cumpără carte „funcțională”, literatura propriu-zisă  face un scor infim în coșul unei astfel de manifestări. Nu-i vorbă nici lumea noastră literară, grav atinsă de autism, preocupată aproape exclusiv de luptele interne pentru putere reală sau simbolică, nu pare deloc preocupată de viitorul ei, nu pare conștientă că barbarii sunt la porțile cetății. Faptul că scriitorii contemporani lipsesc total din programa de liceu și din aceea de bac nu pare a preocupa pe nimeni. Bibliotecile publice nu există decît în marile orașe și nu au bani suficienți pentru achiziții, dar de multe ori nici știința de a deveni centre de cultură ale comunității. Vi se pare că am abordat o temă colaterală celor de politică despre care notez de obicei în acest colț de pagină? Nicidecum. Nivelul de cultură, de educație, de cunoștințe istorice și civice are mare importanță, inclusiv în rezultatele diverselor alegeri. Celebra tehnică electorală a găleții de plastic scade în eficiență direct proporțional cu numărul de cărți citite. Înțelegem acum de ce partidele au interes să mențină populația la un grad de (in)cultură cît mai avansat. Putem privi lucrurile inclusiv din acest punct de vedere nițel sinistru, dar plauzibil socot. Prostirea este încurajată în mod pervers, sub argumentația adoptării nu știu căror tehnici sau viziuni pedagogice de aiurea. Numai că nu importăm de dincolo în niciun fel exigența. Cîtă a mai rămas… Sunt cîteva glasuri care ar trebui ascultate, cîțiva bătrîni (dar și cîțiva tineri) care predică în pustiu, ei spun lucrurilor pe nume, dar nimeni nu îi întreabă, decidenții trăiesc în lumea lor perfect paralelă cu a noastră, dar infectînd-o masiv. E război la graniță? Dar de războiul acesta interior, cu noi înșine și mersul nostru triumfal spre îndobitocire ce ziceți?
Christian CRĂCIUN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare