Se poate? Se poate. Ce legătură să
fie între guvernul nostru și limba română? Una evident încurcată, dacă spun că liderii
au mari dificultăți de exprimare o să mă dea în judecată ca pe președinte când
a spus că sînt corupți. Ca de obicei, un insuportabil miros de formală tămîie
apologetică (ce limbă frumoasă și bogată avem!), amestecat cu jelanie față de
„starea decăzută de azi” a limbii a fost tonul manifestărilor publice. Nu poți
decide dacă guvernanții sînt rodul acestei precarități a limbii pe care o
folosesc (sărăcia cumplită a limbii înseamnă sărăcie a gîndirii) sau ei sînt
însăși cauza bine coordonatei acțiuni de distrugere cotidiană a limbii.
Pare gravă ipoteza mea, dar sînt două argumente puternice: degringolada
învățămîntului în genere și a predării limbii și literaturii române în special
și limba folosită în presă. Prima este locul infecției, a doua calea prin care
ea se difuzează practic instantaneu în tot organismul social. Felul în care se
predă limba română în școală face din ea doar un instrument minimal de
comunicare, nimic despre valoarea culturală, spirituală a limbii. Nu
intru aici, nu-i locul, într-o analiză detaliată. Programa literaturii este
astfel concepută încît să-i îndepărteze cît mai decisiv pe elevi de plăcerea
lecturii. Nu-s de vină neapărat profesorii fără har, cum se spune îndeobște, criteriile
de examen, absolut stupide, obsedate de o imposibilă exactitate de 20 de sutimi
a evaluării, îi obligă pe profesori să predea chestii aberante, pentru
că alea se cer la examene. Soluția? E simplă… și inaplicabilă: 1. gramatică
predată serios pînă în ultima clasă de liceu, indiferent de profil, eventual cu
subiect aferent la bac.; 2. examen adecvat de limba română – eliminatoriu – pentru
întreg sistemul de învățămînt superior; 3. examen serios de literatura
română pentru înalții funcționarii publici. Abia atunci un candidat precum Thedor
Paleologu nu va mai face figura de lebădă neagră, lumea se miră (neobservînd
cît de anormală este această mirare însăși) că avem un candidat cu o solidă cultură
clasică (nu poți face politică înaltă fără să-i știi bine pe Shakespeare, pe
tragicii greci sau pe moraliștii francezi, ăsta e adevărul!) care vorbește
articulat, o limbă bogată, cu sevă, știe retorică, are o ironie mușcătoare și o
excelentă înlănțuire a argumentației. De fapt, astfel de calități ar trebui să
fie obligatorii pentru un politician. La noi ele par, iată, o ciudățenie, de
unde și zburlirea generală împotriva acestui candidat care iese din canon.
fie între guvernul nostru și limba română? Una evident încurcată, dacă spun că liderii
au mari dificultăți de exprimare o să mă dea în judecată ca pe președinte când
a spus că sînt corupți. Ca de obicei, un insuportabil miros de formală tămîie
apologetică (ce limbă frumoasă și bogată avem!), amestecat cu jelanie față de
„starea decăzută de azi” a limbii a fost tonul manifestărilor publice. Nu poți
decide dacă guvernanții sînt rodul acestei precarități a limbii pe care o
folosesc (sărăcia cumplită a limbii înseamnă sărăcie a gîndirii) sau ei sînt
însăși cauza bine coordonatei acțiuni de distrugere cotidiană a limbii.
Pare gravă ipoteza mea, dar sînt două argumente puternice: degringolada
învățămîntului în genere și a predării limbii și literaturii române în special
și limba folosită în presă. Prima este locul infecției, a doua calea prin care
ea se difuzează practic instantaneu în tot organismul social. Felul în care se
predă limba română în școală face din ea doar un instrument minimal de
comunicare, nimic despre valoarea culturală, spirituală a limbii. Nu
intru aici, nu-i locul, într-o analiză detaliată. Programa literaturii este
astfel concepută încît să-i îndepărteze cît mai decisiv pe elevi de plăcerea
lecturii. Nu-s de vină neapărat profesorii fără har, cum se spune îndeobște, criteriile
de examen, absolut stupide, obsedate de o imposibilă exactitate de 20 de sutimi
a evaluării, îi obligă pe profesori să predea chestii aberante, pentru
că alea se cer la examene. Soluția? E simplă… și inaplicabilă: 1. gramatică
predată serios pînă în ultima clasă de liceu, indiferent de profil, eventual cu
subiect aferent la bac.; 2. examen adecvat de limba română – eliminatoriu – pentru
întreg sistemul de învățămînt superior; 3. examen serios de literatura
română pentru înalții funcționarii publici. Abia atunci un candidat precum Thedor
Paleologu nu va mai face figura de lebădă neagră, lumea se miră (neobservînd
cît de anormală este această mirare însăși) că avem un candidat cu o solidă cultură
clasică (nu poți face politică înaltă fără să-i știi bine pe Shakespeare, pe
tragicii greci sau pe moraliștii francezi, ăsta e adevărul!) care vorbește
articulat, o limbă bogată, cu sevă, știe retorică, are o ironie mușcătoare și o
excelentă înlănțuire a argumentației. De fapt, astfel de calități ar trebui să
fie obligatorii pentru un politician. La noi ele par, iată, o ciudățenie, de
unde și zburlirea generală împotriva acestui candidat care iese din canon.
Incultura
patentă a clasei noastre politice, avînd drept corolar inevitabil ura față de
cultura înaltă, înlocuirea ei cu fușăraia „manifestărilor” de pîine (mici &
bere) și circ care umplu programele „bifate” de tot felul de foruri culturale, acest
dispreț față de limbă explică foarte bine starea de azi a societății. În vremea
asta, case și locuri memoriale și situri arheologice dispar zilnic. Sîntem
detașat pe ultimul loc european la producția de carte, la numărul de cărți
citite, numărul de biblioteci șamd. Toate astea sînt suficiente explicații ale
faptului că avem această clasă politico-mediatică pentru care limba
română este o mare necunoscută. Ziua limbii române ar trebui să fie prilej nu
de poeme dedicate „comorii” îngropate sau, mai rău, de elucubrații după care
limba română ar fi strămoașa tuturor limbilor europene, ci de tăcută reflecție și
de lectură. Sînt acestea „chestiuni secundare” față de construcția de
autostrăzi sau dezastrul material și mai ales uman din spitale? N-aș crede! Mai
ales că este un domeniu în care nu banii sînt problema principală, ci mintea.
Deschiderea. D-na Dăncilă nu înțelege că nu din cauza faptului că este femeie
este atacată, (așa au învățat-o consilierii să treacă la contraatac), ci din
cauza maltratării la care supune cu fiecare prezență limba română. Nu doar
atunci cînd face greșeli flagrante, ci și atunci cînd citește discursuri
concepute într-o insuportabilă limbă de lemn. Dar dînsa este doar cazul cel mai
flagrant. Radu Paraschivescu vă poate da sute de exemple. Sigur, calitatea și
frumusețea limbii vorbite nu vor fi nicicînd un criteriu
în alegerea unui candidat. În primul rînd pentru că pe alegători îi doare-n
fund de asta. Și candidații știu foarte bine. Foarte „patriot” cînd e vorba
să-i înjure pe străini, fie ei unguri sau americani sau nemți sau austrieci sau
orice-ar fi, românul e total lipsit de instinct național cînd e vorba de
corectitudinea și bogăția limbii. Doar se laudă, dar n-ar aplica nimic din
această bogăție, cu excepția, poate, a înjurăturilor. Agramatismul a devenit un
fel de certificat de apartenență, dacă vorbești îngrijit, ești dintr-o dată
suspect că nu ești printre admiratorii mamei națiunii. Ziua limbii române ar fi
trebuit să fie și o zi a interogației necruțătoare asupra identității
naționale. Care identitate?
patentă a clasei noastre politice, avînd drept corolar inevitabil ura față de
cultura înaltă, înlocuirea ei cu fușăraia „manifestărilor” de pîine (mici &
bere) și circ care umplu programele „bifate” de tot felul de foruri culturale, acest
dispreț față de limbă explică foarte bine starea de azi a societății. În vremea
asta, case și locuri memoriale și situri arheologice dispar zilnic. Sîntem
detașat pe ultimul loc european la producția de carte, la numărul de cărți
citite, numărul de biblioteci șamd. Toate astea sînt suficiente explicații ale
faptului că avem această clasă politico-mediatică pentru care limba
română este o mare necunoscută. Ziua limbii române ar trebui să fie prilej nu
de poeme dedicate „comorii” îngropate sau, mai rău, de elucubrații după care
limba română ar fi strămoașa tuturor limbilor europene, ci de tăcută reflecție și
de lectură. Sînt acestea „chestiuni secundare” față de construcția de
autostrăzi sau dezastrul material și mai ales uman din spitale? N-aș crede! Mai
ales că este un domeniu în care nu banii sînt problema principală, ci mintea.
Deschiderea. D-na Dăncilă nu înțelege că nu din cauza faptului că este femeie
este atacată, (așa au învățat-o consilierii să treacă la contraatac), ci din
cauza maltratării la care supune cu fiecare prezență limba română. Nu doar
atunci cînd face greșeli flagrante, ci și atunci cînd citește discursuri
concepute într-o insuportabilă limbă de lemn. Dar dînsa este doar cazul cel mai
flagrant. Radu Paraschivescu vă poate da sute de exemple. Sigur, calitatea și
frumusețea limbii vorbite nu vor fi nicicînd un criteriu
în alegerea unui candidat. În primul rînd pentru că pe alegători îi doare-n
fund de asta. Și candidații știu foarte bine. Foarte „patriot” cînd e vorba
să-i înjure pe străini, fie ei unguri sau americani sau nemți sau austrieci sau
orice-ar fi, românul e total lipsit de instinct național cînd e vorba de
corectitudinea și bogăția limbii. Doar se laudă, dar n-ar aplica nimic din
această bogăție, cu excepția, poate, a înjurăturilor. Agramatismul a devenit un
fel de certificat de apartenență, dacă vorbești îngrijit, ești dintr-o dată
suspect că nu ești printre admiratorii mamei națiunii. Ziua limbii române ar fi
trebuit să fie și o zi a interogației necruțătoare asupra identității
naționale. Care identitate?
Christian CRĂCIUN
