Editorial. CUMINȚENIA PĂMÎNTULUI

Acum două săptămîni, de Ziua Națională, Parlamentul a ținut morțiș să organizeze o așa-zisă „sesiune festivă”, plină de discursuri gongorice, demagogice, șiruri de perle lucind de o negustorie sfruntată și vorbe goale. Nici un discurs, de exemplu, despre cîți dintre făuritorii Marii Uniri au pierit în temnițele comuniste. Dar nu despre asta e vorba acum… Cît de falși sunt „patrioții” din deal s-a văzut repede. Zilele astea cînd, la discuțiile despre buget, Ministerul Culturii a cerut o sumă specială pentru achiziționarea unei dintre cele mai importante sculpturi ale lui Constantin Brâncuși: Cumințenia Pămîntului. 

Ei bine, comisia parlamentară plină de patrioți s-a opus cu 14 – 13 voturi. Noi suntem cei mai mari patrioți cîtă vreme e vorba numai de cuvinte, cum ni se cer fapte o dăm pe după salcîm. Să fim serioși: Brâncuși nu este deloc  asimilat în cultura română. Nu avem operele lui, dacă eram deștepți Târgu Jiu ar fi fost construit în jurul Ansamblului. Mă întrebam acum ceva vreme: ce s-ar întîmpla dacă 10.000 de turiști chinezi sau japonezi ar veni într-o zi să fotografieze Coloana, unde ar fi infrastructura care să-i primească? Începînd cu lipsa posibilității de parcare a autocarelor. Înțelepciunea (nu filozofia) lui Brâncuși este străină manelo-românului. Ca să nu mai vorbesc de estetica lui. Nu poți să-l înțelegi pe Brâncuși cînd cultura ta se hrănește din Guță și  Cristi din Banat. Ce i-a apucat pe parlamentari, altfel extrem de generoși cu cheltuirea banului public, să devină brusc zgîrciți? Sunt, sigur, și explicații conjuncturale, dar există și una mai de profunzime. Eu cred că se percepe în acest gest sfruntat un resentiment străvechi, venit din același impuls resentimentar care îi făcea pe unii să tragă cu Kirovul de coloană. Ura împotriva artei burgheze neaccesibilă „maselor largi populare” a răsunat clar în replicile domnului căruia nu m-am obosit să-i rețin numele și care era îngrijorat că, dacă dă banii, aceștia se vor duce cine știe în ce direcție. Ca și cum sculptura miraculoasă a lui Brâncuși n-ar fi vizibilă  după ce a fost achiziționată. Iar dacă n-ar fi, cum ar putea cineva pleca cu banii în buzunar? Îmi amintesc, fără să mai am timp să verific acum amănuntele, cum prin anii 90 (cred că Andrei Pleșu era ministrul culturii) se organizase o expoziție în America și că izbucnise o adevărată isterie că sculpturile trimise acolo (cred că era și Cumințenia..) vor fi falsificate „cu laserul” și ne vor fi înapoiate copiile. Transcriu dintr-un articol de specialitate, ca să vedeți „istoria” acestei receptări. „Partidul a trimis la Paris o delegație (..) Constanța Crăciun, Ministrul Culturii, de profesie țesătoare. De la Ministrul de Interne, Teoharie Georgescu. Și Leonte Răutu, care era viitorul ideolog al partidului. Cei trei delegați, care n-aveau nimic de a face cu arta, s-au întors în țară și i-au spus lui Gheorghiu Dej că orice țăran neinstruit putea face sculpturi ca ale lui Brâncuși (..).Dej a pus următoarea rezoluție: “Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România, refuzăm”. 

Propunerea lui Gheorghiu Dej a ajuns și la prezidiul Academiei Române pentru un verdict final. Mihail Sadoveanu care era președintele secției, a spus: “Va țineți de fleacuri”, a zis, “Luați  rușinea asta și aruncați-o la coș”. Am evoluat cu ceva de atunci? Un idealist periculos am înțeles că vrea aducerea în țară a osemintelor lui Brâncuși. Ce să facem cu ele? O idee stupidă de moaște, câtă vreme Opera sculptorului ne este străină. Faceți un sondaj pe stradă sau printre elevii de liceu cîți au auzit de sculptor. Să nu mai spun cîți îi înțeleg la nivel elementar opera. Uitați-vă la hidoșeniile plastice care, sub hărnicia unor primari atoate pricepuți, umplu de o vreme urbele noastre sub denumirea de grupuri statuare. Credeți că dacă sculptorul din Impasse Ronsin ar veni azi să propună un monument dedicat, să zicem, Eroilor Revoluției din 1989 și care ar arăta fix precum acela de la Tg. Jiu ar exista o singură municipalitate din România care să accepte bugetarea unei asemenea „aberații”. Am mai încheiat odată un articol cu vorbele marelui om, la una din întoarceri în țară. Le reiau pentru că se adresează în egală măsură și parlamentarilor de azi: „V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști”.