Editorial. COLIV(i)A NAȚIONALĂ

S-a făcut multă gălăgie în legătură cu felul în care s-a comemorat Bătălia de la Mărășești, s-a speculat despre dimensiunea colivei sau a faptului că Președintele a fost alături de Dragnea & Tăriceanu & Oprișan, personaje absolut toxice ale politicii noastre. Să observ mai întîi că ritualul creștinesc al colivei pentru pomenirea morților nu are nicio legătură cu dimensiunea colivei. Faptul că s-a rîs de micimea ei denotă doar puținătatea de gîndire a unui jurnalism obișnuit să reducă totul la derizoriu. Cît despre asocierea de personaje… sigur că e regretabilă. Dar numai într-un singur sens: în acela că asemenea ipochimeni nu ar avea ce căuta ca reprezentanți oficiali ai unui stat european. Asocierea nu poate fi imputată președintelui, care este prins în rigidități oficiale în care pare a se simți foarte bine. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm asupra responsabilității celor care i-au adus în funcții oficiale pe Dragnea et comp. votîndu-i plebiscitar, asupra responsabilității jurnaliștilor care tot mai popularizează basmul cu Tăriceanu cel mai bun prim ministru (se pare că a fost cel care a lăsat cea mai mare gaură în buget), a responsabilității oamenilor legii care fac scăpați tot felul de indivizi cu mari probleme penale. Toți ăștia au făcut ca ceremonia să nu aibă nimic solemn, de celebrare, ci ceva trist – parodic, eu cel puțin așa am resimțit-o. 

Pe de o parte, avem o incapacitate „genetică” de a sărbători ceva, orice, de la o victorie sportivă la o zi de naștere, de la o premiere la școală la premierea unor artiști sau la ziua națională. Nu știu de ce, toate astea au ceva nefiresc, de încropeală căznită, exagerînd fie în plus, fie în minus. Lipsesc și imaginația regizorală, dar și firescul trăirii, sărbătoririi. În acest context am privit scenele de la mausoleul Mărășești. Nu discut reportajele publicate de un site de investigații, cu bețivii satelor aduși de primari „harnici” pentru a „face numărul” de asistenți (și asistați social, îmi vine să zic) la ceremonie. Această Românie mizeră moral și ebrietată este cel mai profund afront la adresa celor jertfiți în 1917. Nu pentru ea s-au luptat aceia. La acest nivel de jos am ajuns. Toate aceste „sărbători”, ale steagului, imnului, limbii române, zilei naționale, eroilor ș.a.m.d. nu sînt decît ipocrizii. Palme. 

Nu știm să ne cinstim eroii. Disperarea care se face deja simțită în legătură cu Centenarul Marii Unirii, deruta oficialităților și a mediilor cultural academice care nu știu cum să pregătească acest moment istoric vin tocmai din această lipsă de viziune și, în cele din urmă, a unității. Istoria recentă, adică cea post-ceaușistă, nu a făcut decît să erodeze în toate domeniile elementele de coeziune și identitate națională. Așa am ajuns să sărbătorim Unirea mai dezuniți decît oricînd în istorie. De la acel prim 1 Decembrie post-ceaușist, cînd oamenii lui Iliescu îl huiduiau pe Coposu dez-unirea s-a accentuat. Sau să avem un minister „al culturii și identității naționale” într-un moment în care nimeni nu mai dă doi bani pe cultură, în sensul înalt al cuvîntului, iar identitatea e prezentată ca un concept periculos politic. Dezarticularea actuală a țării s-a văzut cu limpezime la ceremonia de la Mărășești. Iar obrăznicia unui Kelemen Hunor profită din plin de această dezarticulare. Sigur, nu le putem cere maghiarilor să se bucure de 1 Decembrie, ar fi absurd. Dar le putem cere să păstreze o tăcere politicos-diplomatică, în calitate de cetățeni ai unui stat. Mai ales că declarația dlui. Hunor, care vorbește de „înfrîngere”, are un puternic caracter revanșist. Mai ales că nu s-a discutat niciodată serios protecția pe care UDMR o acordă corupților din sînul ei, cu nimic deosebită de a celorlalte partide „românești”. Adăugînd ca pătură de protejare și mitul minoritar: orice acuzație de corupție a transpusă automat în registrul etnic și prezentată ca un atac la adresa minorității maghiare. Corupția nu are sînge, nici identitate etnică. De aceea nu văd de ce n-am cere UDMR să se dezbare de corupții ei, la fel cum cerem asta PSD-ului sau PNL-ului sau tuturor celorlalte partide. Dar asta nu are legătură cu 1917, ci cu 2017. Unul din cei mai sălcii ani ai istoriei noastre recente. Și nu datorită secetei. Nici măcar faptul că nu avem autostrăzi (nu există o explicație rațională, economică pentru asta, numai una moral – psihologică, deloc favorabilă nouă) nu este cel mai grav. Rîdem de halucinațiile pedagogice ale ministrului de la învățămînt, ne isterizăm într-un București tot mai urîțit și aglomerat de o administrație ineptă, ni se pare că problemele justiției sau plagiatele îi privesc numai pe „ei”, n-au nicio treabă cu necazurile noastre cotidiene, dar nu ne dăm seama că toate astea ne amputează cu fiecare zi o porție de viitor. Asta e într-adevăr grav. Plecații din țară nu sînt cifre statistice, sînt însuși viitorul nostru transformat în parastas. Parodia ceremonială de la  Mărășești a fost o piesă minimalistă a unui neam care și-a abolit istoria pentru că i s-a urît de viitor. 

Christian CRĂCIUN