Se dedică minunaților copii din Călinești Cuparencu
Nu sunt adeptul existenței a „două Românii”, nu cred în fantasma unei „Românii profunde”, cred că țara este una și singură, cu toate bunele și relele ei, cu toți bunii, nebunii și răii ei. Trist este că diferitele „etaje” sociale (cum e firesc să aibă o națiune) nu comunică între ele, se ignoră reciproc, sunt autarhice. Iar sîngele care ar trebui să le unească printr-o bună circulație este Cultura (cu majusculă). De ani de zile deplîng, în preajma lui 15 ianuarie, formalismul și superficialitatea de tip „am bifat-o și pe-asta”, inflația de discursuri găunoase cu care ziua poetului, respectiv ziua culturii române, sunt celebrate.
Anul acesta am avut norocul, mulțumită unor oameni deosebiți din zona Sucevei să mă bucur pur și simplu de ziua poetului. Și asta, dincolo de sesiunile și cuvîntările specialiștilor, s-a datorat în special copiilor. Scepticul nevindecat din mine a fost biruit! Am văzut deci în Călinești Cuparencu, iar apoi la Putna, copii și adolescenți trăindu-l firesc pe poet prin cîntec și recitare. În satul din care se trag Eminovicii, în costume tradiționale evident și minunat vechi, cu telefoanele ițindu-se firesc de sub brîu, copiii ăștia erau departe de disputele noastre „intelectuale” – ăla e detractor al lui Eminescu, ălălalt e idolatru, jos cu ei! – doar se bucurau să-l recite (chiar și în limbi străine) și să-l cînte pe poet. Fără ifose „spectaculoase”, fără cabotinisme juvenile, curat. Locuri în care nu numai aerul este curat, ci și sufletele oamenilor. Și asta e cea mai bună veste pentru posteritatea lui Eminescu. Nu avem ediții critice actualizate, nu avem o predare cumsecade a poetului în școală, nu avem exegeze suficiente, suferim, cum spuneam cîndva, de o „anxietate Eminescu”. Și Ziua Culturii exhibă dureros această infirmitate, acest complex cultural. Din fericire, copiii din Cuparencu n-au auzit de toate astea și se pot bucura direct de cuminecătura Eminescu. De aceea ei ne sunt un neprețuit izvor de speranță. Poetul scria cîndva că destinul României este „să fie un stat de cultură la gurile Dunării”. Poate ar trebui pus acest citat la intrarea în Ministerul Culturii. Dar și al Învățămîntului. Fiindcă, vă spun un secret acum de 15 ianuarie: cultura este, încet, încet expurgată din învățămîntul nostru, în favoarea altor chestii numite abilități, competențe, informație și tot așa. Copiii ăștia respiră cultural pentru că-l respiră pe poet. E, sigur, și meritul dascălilor pe care-i au și care au înțeles comoara peste care au fost puși stăpîni. La Ipotești am auzit pe cîțiva dintre marii poeți de azi spunîndu-și cîteva poeme. Literatura română supraviețuiește, și încă bine. Suferă doar de o scleroză a arterelor. Adică de o proastă difuzare „în jos”. Revistele literare nu există practic în chioșcuri, librării sunt puține și doar în orașe mari, cinematografe mai sunt cîteva în toată țara, teatrele nu-și mai permit turnee „în provincie” unde nu sunt sedii permanente, monumentele se prăbușesc sau sunt distruse din prostie sau nepăsare…lista e nesfîrșită. Televiziunile nu sunt doar a-culturale ci de-a dreptul anti-culturale. Mă gîndeam de ce TVR, care transmite ore în șir tot felul de concerte de „muzică populară” kitsch, n-a găsit două ore în program pentru a transmite în direct acest regal poetic, sau Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu, Opera Omnia, decernat în aceeași zi la Botoșani. Silentium lugubru, vorba amicului antagonic lui Eminescu. Așa am ajuns la întrebarea cutremurătoare pe care mi-a pus-o o elevă acum cîțiva ani: Domnule profesor, azi mai trăiesc scriitori? Uneori, mi se pare că scriitorii înșiși sunt periculos de indiferenți în a răspunde la această întrebare. Dar cîtă vreme mai sunt copii în Bucovina, parcă nu-i totul pierdut. Mi-am dat seama privindu-i că Eminescu nu este numai temelia indestructibilă a culturii române, ci și justificarea ei viitoare de a fi. Un bun prieten mi-a propus aici un „blestem”: „Bată-vă nevoia de Eminescu”. Da, de data asta de ziua culturii mi s-a deschis o fereastră, dar în altă parte decît o căutăm noi îndeobște. Le mulțumesc pentru seninul ivit de la această fereastră spre viitor copiilor din Bucovina!
Christian CRĂCIUN
