În cei vreo 20 de ani de cînd urmăresc în acest colț de pagină sistolele și diastolele vieții noastre social politice nu cred că am prezentat aici vreo carte. Nu era locul. Aleg acum să o fac cu o creație insolită și care, o spun de la început, este una dintre cele mai bune panorame ale smîrcului nostru politic. Caviar cu fasole (magnific titlu!) este „o pamflet” în care autoarea, Angela Tocilă, toarnă acidul unui sarcasm rar întîlnit în literatura noastră prin calitate și virulență. Cine îi urmărește postările pe Facebook știe deja despre ce este vorba. Este cea mai bună cronică a vieții noastre politice sub regimul Dragnea și sub guvernul Dăncilă. Asta justifică prezentarea ei aici.
Mărturisesc pentru început că rareori rîd de prostiile, agramatismele, gogomăniile seci pe care le spun sforăitor politicienii noștri. În schimb, mă amuză teribil „analiștii politici”, cu morga lor serioasă, încercînd să aplice cele mai sofisticate metode de analiză și predicție a vieții politice, învățate în ani de studii și doctorate prin străinătățuri. Nimic mai greșit, viața noastră politică nu e viață politică, nu e structurată, e o clacă de interese obscure între politicieni, jurnaliști, oameni de afaceri. A-i găsi o raționalitate, niște reguli clare de evoluție este un non-sens. Viața noastră politică nu merită luată în serios pentru că este o simplă formă, lipsită de orice fond. De aceea sîntem foarte departe de a fi o democrație funcțională, chiar dacă, pe hîrtie, avem toate instituțiile necesare. Asta a înțeles perfect Angela Tocilă, dînd clasei politice singurul tratament pe care-l merită: deriziunea swiftiană. Prostia frustă și incultura sînt principalele trăsături ale catalogului de miniștri portretizați cu „vitrion” în aceste pagini. De la inenarabila d-nă Dăncilă la furtunoasa Olguța Litruța, de la Pop „genunche” la Daea cu oaia și cu cormoranii (fabuloasă povestea cu cormoranul Petrică), de la Șerban Nicolae la Anton la pătrat ș.a.m.d. Dînd dovadă de o imaginație lingvistică debordantă, autoarea inventează pe fiecare pagină zeci de cuvinte și expresii care construiesc spațiul fără iluzii al prostiei de nivel hymalaian. Pe d-na Veorica o supără stafilococii din port de la Constanța, e „fotoigienică” în poze – dar și „fotogenetică” -, dl. Pop o „flatulează” cu complimente vrînd să recapete un minister ș.a.m.d.
În momentul cînd limba română a devenit dușmanul cetățenilor țării, de la politicieni la studenți, de la bacalaureați la doctorați (na, să inventez și eu un cuvînt, de dragul rimei!), este normal să construiești din această perspectivă viziunea coșmarescă despre lumea celor care ne conduc. Acest pustiu post-atomic, deghizat sub formă de „viață politică”, „guvern”, „parlament” etc. este, mai ales, un pustiu al limbii. Hiperbola și plasticitatea vocabularului inventat de scriitoare prin „stîlcirea” cuvintelor sînt o formă vicleană de a sugera falsitatea fundamentală a acestei lumi în care nimic nu este autentic, nimic nu este așa cum apare la televizor. O așa lume nu poate să existe. Asta mi se pare concluzia tristă a cărții. Care te provoacă să o privești crucit și să te întrebi ce anomalie genetică a făcut-o totuși posibilă, cum se minunau țăranii cînd se năștea vreun vițel cu două capete.
Aș mai face o observație, oarecum laterală: la radioul și televiziunea de stat un tip de emisiuni care lipsește cu desăvîrșire este cel de „satiră și umor”. Mai bine zis, ni se redau sub acest nume la nesfîrșit aceleași scheciuri care țineau lumea lipită de ecranele televizoarelor Templa revelioanele anilor 60-70 și de care, oricît ar fi de reușite (nu toate), ajunge să ți se aplece. Le-am văzut de sute de ori. Satira actualității (care este un Pacific de oferte) lipsește cu desăvîrșire. De ce? De frică. Pentru mine este cea mai bună dovadă, de parcă ar mai fi nevoie, a totalei subordonări politice a celor două instituții masiv bugetivore. Angela Tocilă ar fi un scenarist excelent și ar putea furniza celor două instituții de presă texte bulversante, dacă ele n-ar fi la fel de false ca și lumea politică. Lustru pe clanțe. Există și un grupaj final al cărții Amintiri vesele (și nu prea) din comunism. În care accentul nu mai cade pe limbaj și personaje concrete, ci pe scene și oameni tip: cozile, lipsa de orice (de hîrtie igienică de pildă), sadismul cu care cel ce deținea ceva (măcelarul sau vatmanul) îi chinuia pe ceilalți pentru că avea putere. Se înțelege astfel că terariul lumii noastre politice de azi nu s-a ivit totuși din nimic, ci are o ascendență care îl explică destul de bine. Ceva din Capriciile lui Goya văd în acest pamflet, monstruozitate prezentată nu prin deformarea chipurilor, ci a cuvintelor. Spiritele mai gingașe ar putea fi șocate de libertatea cu care autoarea folosește anumite vocabule pe care îndeobște nu le folosim în public. Greșit, a trata cu eleganță această faună e un non sens, ei nu înțeleg decît acest tip de limbaj care îi atinge la lingurică. Sigur, citind, rîsul devine icnit de disperare. Dar e o defulare. Fixați în insectar, vor fi admirați de urmași, ca într-un muzeu al ororilor. Dacă va mai exista limba română… dar asta e altă poveste. Politicienii noștri se cred caviar, dar nu sînt decît o sălcie și indigestă fasole.
Christian CRĂCIUN
