Conceptul de societate lichidă îi aparține sociologului polonez Zygmunt Baum, pentru a caracteriza lumea de astăzi, de după postmodernism. O lume în care libertatea individuală e maximă, dar se traduce printr-o paralizie completă a inițiativei, printr-o spaimă continuă, necesitatea unui conformism permanent, dispariția valorilor tari ș.a.m.d. Evident că nu fac în aceste rânduri o prezentare a Trilogiei lichide. Mă interesează doar întrucît cauzele eșecului (putem vorbi liniștiți de un eșec) integrării noastre în „sistemul de valori al lumii occidentale” sînt mereu analizate din punctul nostru de vedere. Adică sînt prezentate defectele noastre mai vechi și mai noi care au construit acest eșec de aproape trei (cînd au trecut?) decenii.
Dar dacă putem privi și de pe malul celălalt? Nu cumva „occidentul” pe care îl rîvneam noi, esticii în general, în 1990 era deja altceva decît în proiecțiile noastre mentale? Noi aveam modelul celui „clasic”, democratic, orgolios, creativ, puternic, mizînd totul pe libertate. Dar el, vedem acum, era deja lichefiat. Inconsistent. Dezamăgirea țărilor din est (la noi încă mai puțin, cum arată sondajele) a provenit din conștientizarea acestei defazări. Occidentului nu-i place (vedem asta de pildă în criza refugiaților) că estul îi pune în față o oglindă care îi amintește cum arăta în epoca lui de glorie. Rămași în urmă, nu ne-am lichefiat încă, sîntem rigizi, zgrunțuroși, intoleranți, insuficient cultivați, manelizați, grobieni. Cum să ne integrăm? În vest, pînă și corupția are stil. Cum ne putem concilia? Incapabili să construim un drum ca lumea, cum să construim ceea ce pompos se numește un „proiect de țară”? Cu politicieni specializați în caft, șmenuri și șușanele (vocabularul le aparține), cu o presă mai ignară și mai ticăloșită încă decît politica, cu o intelectualitate dezbinată în conflicte parohiale și abdicînd de la rolul de elită, cu specialiști ignorați de factorii decizionali, cu o societate civilă amorfă și luptînd pe mize mici, fără sindicate puternice, cu o populație care își ignoră caracterul de popor și își urăște elitele, cel mai lesne manipulabilă din cauza educației precare… iată tabloul unei societăți nu lichide, ci noroioase. Imposibil să se coaguleze. Cauza? Una singură, din multele, mă preocupă aici: lipsa de educație. În sensul larg al cuvîntului. Nu vi se pare halucinant ca, în anul 2017, o țară europeană să nu fie în stare să tipărească niște biete manuale? Ca ministrul învățămîntului să aibă grave probleme cu gramatica limbii materne? Ca politicieni care se bat în direct la tv să fie în continuare reprezentanți cu brio în public ai partidelor respective? Ce pretenții de Schengen să avem?
„Societatea lichidă” occidentală, despărțită acum de valorile tari ale umanismului tradițional, e totuși mefientă față de non-valoare. Pentru că are aceste valori tezaurizate în biblioteci, muzee, coduri de comportare, universități, fundații culturale etc. Ca să fac o glumă nu foarte bună aș spune că societatea noastră lichidă e doar cea a consumatorilor impenitenți de lichide tari de la crâșma din colț. Nici vorbă de sincronizare ideatic-politică cu țările avansate. Popor de autiști triști. Dacă am fi avut o minimă inteligență, id est coerență în politica noastră de aproape trei decenii, am fi putut întoarce în favoarea noastră impotențele societății lichide. Cu festivalul țuicii și gogoșilor din Țăndărei nu construiești o țară. Scriu toate aceste rînduri amare cu gîndul la centenarul Unirii. Nu mi-a parvenit pînă acum din spațiul public nicio idee luminoasă, originală, care să transforme această aniversare într-un Eveniment. Și, mai ales, într-un imbold istoric. Va fi pesemne ceva la fel de nesărat, fals și lipsit de substanță ca și ceremoniile de la Mărășești.
Altfel, senzația că țara asta ne scapă printre degete ca un căuș de apă luat de la izvor este acută. Lichidități și… lichidități! De ce blocăm dezbaterea publică doar pe chestiunea justiției? Esențială, adevărat. Dar, de exemplu, problema învățămîntului (reformă de făcut împotriva subiecților ei), nu ar merita discuții cel puțin la fel de extinse și de aplicate? Mai este ceva: toate momentele de succes ale României, toate reformele care s-au făcut de la 1848 încoace, s-au datorat unei elite minuscule numeric și au trebuit introduse cu forța, de sus în jos. Or, cine să conceapă, precum Kogălniceanu de exemplu, asemenea reforme și să mai aibă și forța morală și politică și timpul istoric de a introduce? Înainte de a ajunge o societate care să-și lichefieze valorile, societatea noastră ar trebui să aibă valori… Lipsă!
Christian CRĂCIUN
