Are românul o vorbă după care Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Vorbă cu sens teologic greu, atrăgînd atenția că darul divin trebuie completat și de un oarecare efort al nostru, măcar „pe ultima sută de metri”. A veni în întâmpinarea lui Dumnezeu, care nu face nimic fără noi. Încerc să ilustrez această zicere prin două exemple istorice. Primul este cel pe care-l serbăm în acest an. Atunci, la începutul secolului XX, s-au intersectat trei linii pe care nu le-am avut niciodată împreună în istoria noastră: un context internațional care a basculat din nefavorabil în favorabil și niște oameni politici capabili să folosească acest context cu eficiență în interesul național. Plus un popor capabil să reacționeze ca o națiune. Chiar așa de simplu s-a format România unită!
Un moment similar de context direct favorabil, cînd Dumnezeu ne-a dat nu numai darul, ci și traista, s-a petrecut în 1990. Toată lumea iubea atunci România. Atunci totul era pentru România. Numai că celelalte două linii nu au mai fost prezente. Politicieni de anvergură nu s-au ivit, numai oameni preocupați să-și umple traista lor, sau, în cel mai bun caz lipsiți de educația și viziunea necesare pentru a folosi acest dar venit prin sacrificiu de sînge. Iar poporul încetase de ceva vreme de a mai fi o națiune, unitatea lui lăuntrică pentru un scop a fost imposibil de alcătuit. Comunismul învinsese, destructurase țesutul național. Supraviețuiesc individual o mulțime de oameni absolut remarcabili, ei nu sînt decît cei cărora li se dă cu traista-n cap. Avem posturi de televiziune special construite pentru a-i distruge pe acești oameni. Avem apoi Rețeaua care îngăduie toate abjecțiile. Și care, părînd a fi construită pentru unire, este, în realitate concepută pentru înstrăinare și izolare.
Deci, din nou Dumnezeu a stat înaintea noastră cu mîinile pline de darurile Sale, dar traista noastră, ca popor, a rămas goală. S-ar putea, mă gîndesc în pesimismul acutizat în ultimii ani, ca momentul 1918 să rămînă unic în istoria României. Cele trei traiectorii să nu se mai întîlnească. Ne complăcem într-o gîndire minoră, lipsită de anvergură, pentru că decidenților le-a lipsit aproape mereu anvergura intelectuală de a vedea un proiect, în sensul profund al cuvîntului, nu în cel abuzat de noua limbă administrativă (după care un gurist sau o guristă nu mai re-produc un cîntec, ei au, vezi Doamne, un proiect). I s-a spus pompos poate dar sugestiv ca intuiție a anvergurii necesare Proiect de țară. Care țară? Înainte chiar de autostrăzi și spitale, cată să redevenim, înainte de toate, o țară. Nu țara lui… și a lui… și a lui…, ci țara noastră, a tuturor. Atunci vom avea destul de repede și autostrăzi și spitale și școli netraumatizante. Și prim miniștri alfabetizați.
Toată tevatura asta în care ne scufundăm, cu sorosime și cabale internaționale, se adresează, evident, unor receptori incapabili de gîndire autonomă. Incapabili de a citi un grafic al inflației, sau măcar fluturașul de salariu. Deci materia primă ideală pentru minciuna oficializată. Și atunci cred în toate bazaconiile. În timpul acesta, miliarde de euro stau în visterii și ne așteaptă (nu prea ne mai așteaptă mult) pentru că nu sîntem în stare să-i cheltuim. Ce ziceam de băgatul în traistă? Cel mai mult mă întristează curentul anti-european din ce în ce mai cu „succes” la mase. Care, cu toate astea, se folosesc de primul prilej pentru a o șterge „dincolo”.
Marfa noastră de export cea mai scumpă nu este nici lemnul pădurilor, nici Dacia Duster, sînt creierele. Și mîinile îndemînatice. Ministrul Culturii spunea că a găsit proiecte pentru Centenar de nivelul unor serbări școlare. Dacă atît ne duce capu’…! Credeți că Dumnezeu ne dă la nesfîrșit? Strămoșii au făcut unirea, noi nu sîntem în stare să facem o ceremonie ca lumea întru recunoștință. Și ei și-au lăsat și oasele prin tranșee. Și în 1859, mai înainte, a fost o mică „fereastră de oportunitate”, cum zic cei de la NASA de intervalul scurt în care o rachetă poate fi lansată pentru a ajunge pe traiectoria potrivită. Ai pierdut fereastra pentru că e furtună… aștepți rotația următoare a globului. Numai că în istorie nu e ca în astronautică, nu avem fenomene repetitive. Brătianu, Kogălniceanu, Cuza și ceilalți (nu foarte mulți, dar hotărîți) au știu să „citească” în toate întîmplările geopolitice ale vremii o ocazie și apoi să o speculeze la limita legii, dar cu multă abilitate, pentru ca după ceva vreme să continue consolidarea edificiului prin transformarea României în monarhie constituțională. Vedeți dumneavoastră vreun singur politician dintre cei ce ne ocupă azi sufrageriile în stare să citească sistemul politic euro-atlantic (sau cel mondial de-a dreptul)? Sau măcar îi interesează? A, sînt neîntrecuți în a-și manipula susținătorii și adversarii din județe (vezi recentul congres), în jocuri de culise și de clanuri de interese, dar astea sînt jocuri pe mize de 25 de bani (știu că nu mai există moneda), nu politică. Cred că politica nici nu-i interesează, în fond. Pentru că ea presupune (incredibil!) cultură. Ar trebui să inversăm versurile poetului care ofta: munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă. Acum e invers: Dumnezeul istoriei se roagă de noi, surzii, să primim darul unei împrejurări istorice, din nou, unice! El cerșește să-l lăsăm să ne ajute.
Christian CRĂCIUN
