Excelentă apărarea lui Victor Ponta la moțiunea de cenzură! A speculat impecabil lipsa de substanță a moțiunii, dar mai ales a celor care au susținut-o. E limpede că, atunci cînd îți ataci fostul aliat, vei fi tot timpul vulnerabil la reproșul de trădare. Moțiunea a fost un act ratat, pur formal, toată lumea știind că nu va reuși. Păcat de bieții oameni aduși în frig și ploaie să protesteze în fața Parlamentului. Cînd coaliția guvernantă nu mai prididește cu măriri de salarii, cum să te bazezi pe „nemulțumirea populară”! Ce „făcători de politici” au liberalii de se comportă atît de infantil? Moțiunea n-a făcut decît să-i ridice mingi la fileu premierului. I-a dat prilejul unei noi prezentări triumfaliste a guvernării sale sub sabia DNA-ului. Discursul său de apărare n-a fost analizat îndeaproape, fiind trecut cu vederea ca o simplă parte a acestui exercițiu pur formal.
Și totuși, sunt cîteva note ce merită scoase în evidență. Pentru că discursul prim ministrului a fost tipic pentru o țară sub-democratică, în care i-responsabilitatea vorbelor oficiale nu este niciodată sancționată printr-o reacție publică. Pentru un absolvent de drept, dl. Ponta stă tare slab la capitolul logica argumentării. Ce imprudență, ca tu, inculpat într-un proces penal și acuzat temeinic de plagiat, să aduci în discuție justificările morale ale adversarului. Pornind de la teoria stupidă potrivit căreia cea mai bună apărare e atacul. Ce magistral a fost înșirând contractele cu statul ale doamnei Gorghiu! Ce aplauze de la galeria entuziasmată de efectul retoric! Și ce prostie în fond!
1. Cînd tu ai un proces pe rol și urli să ți se respecte prezumția de nevinovăție, nu te apuci să arunci cu acuzații asupra cuiva care – deocamdată – nu e implicat în nimic. Dacă dna. Gorghiu acționează ca dna. Firea cu Băsescu și te dă în judecată pentru calomnie și amenințare, pe unde scoți cămașa?
2. Cînd ești implicat într-un plagiat dovedit, nu aduci în discuție îndreptățirile morale ale preopinentului. Simplul fapt că ai fost suspectat te descalifică moral pentru funcția de conducere a unei țări europene. Ca să nu mai vorbesc de nesfîrșitul catalog de corupți din partid și din guvern care ar trebui să-ți tempereze pînă la dispariție tonul napoleonian. Apropo de asta: un impas logic de care dl. Ponta abuzează de fiecare dată este enumerarea rezultatelor economice „excelente” ale guvernării sale. Chiar de-ar fi adevărate, chiar dacă economia ar fi crescut și cu 100% și tot plagiatorul și sluga lui Voiculescu în timpul loviturii de stat din 2012 n-ar fi trebuit să fie în fruntea guvernului. Nu au nicio legătură una cu alta.
Faptul că nu avem opoziție, că liberalii sunt incapabili să propună nu un guvern din umbră, ci cea mai palidă umbră de guvern, îl lasă pe dl. Ponta să doarmă liniștit. Ba a avut și tupeul să se ducă la deschiderea anului universitar. Cum să apari în fața studenților, să le ceri să se dedice cu seriozitate studiului? Sigur, această apărare, capodoperă de ilogism și imoralitate s-ar putea să fie una dintre ultimele sale intervenții de amploare. Se pare că viitorul lui Ponta este deja hotărât. Că ne așteaptă un guvern Dâncu sau unul Oprea. Se va schimba ceva? Nimic esențial. Ați auzit de o normală reacție a vreunei ligi studențești sau organizații academice față de prezența jignitoare a premierului la deschiderea anului universitar? Păi cum, dna. Gorghiu este ea însăși absolventă a celebrei Universități Cantemir, un fel de Harvard românesc, în sensul că foarte mulți politicieni au trecut pe aici. Universitate implicată în tot felul de scandaluri care umplu presa. Ca să își arate mărinimia, dl. Ponta a mai prelungit, printr-o hotărîre de guvern, posibilitatea unor cadre didactice din învățămîntul superior de a-și susține doctoratul. Ministrul școlilor anunțase că (în consecința unei legi proaste despre care nu e locul să scriu aici) vreo 3000 de cadre universitare vor fi disponibilizate pentru că nu și-au susținut la timp doctoratul. Numai că uitase să-l întrebe pe Ponta, care a intervenit din nou ca Superman și a decis a n-a amînare a legii. Combătînd astfel o lege proastă (cum să dea doctorat un profesor de canto sau de balet?) printr-un mic abuz.
Am senzația că, scriind acest material excesiv de exclamativ și interogativ, m-am înecat în derizoriu, în vreme ce mari încercări istorice stau să ni se întîmple. Și dacă suprema încercare va fi tocmai această ispită a nesemnificativului, pe care personajul prea des invocat aici o simbolizează?
Christian CRĂCIUN
