„Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștea toți că s-au scăpat de mult bine și multă apărătură”. Așa descria cronicarul înmomîntarea lui Ștefan cel Mare. Această scenă se repetă, iată, după mai bine de cinci veacuri. Emoția colectivă la funeraliile Regelui Mihai vine, cred, din același sentiment că acest rege singur și vulnerabil era, prin legile neștiute ale Proniei, un formidabil bastion de apărare al ființei naționale și al fiecăruia dintre noi. Acum cu dispariția sa, mult bine și multă apărare ne vor lipsi pe mai departe. Straniu, prin moartea sa regele ne-a făcut să trăim cîteva zile în monarhie. Chiar și unor cîrcotași le-a plăcut. Parcă ne-am purtat cu toții altfel. Un har al nobleței s-a revărsat peste noi.
V-ați întrebat cum ar fi putut arăta România după 77 de ani (!!!) de domnie neîntreruptă a Regelui Mihai? Regele a reprezentat un reper, tocmai pentru că era cu totul altfel decît imunda lume politică românească. Absolut altfel. Tocmai acesta a fost și secretul efectului absolut benefic al monarhiei străine care a reușit o minunată alchimie asupra firii românești, cînd a venit în istoria noastră. Regele este înmormîntat tocmai în ziua în care celebrăm 28 de ani de la izbucnirea revoluției la Timișoara. Și într-un context istoric în care jegul moral și abjecția vor iarăși să cuprindă țara. Este ca și cum, prin moarte, regele încearcă să ne apere din nou. Niciodată în acest ultim sfert de veac nu s-a vorbit mai mult la radioul și televiziunea de stat despre istoria adevărată a țării și despre ororile comunismului. Unii oameni simpli sînt nedumeriți de această schimbare, obișnuiți să li se livreze adevăruri gata mestecate de analiștii neamului, nu înțeleg această schimbare de macaz. Nu-mi fac iluzii, minunea va ține exact trei zile, în mai multe orașe protestele au continuat în aceste zile împotriva celor care au luat în arendă țara și țopăie pe cadavrul ei. Cîteva zile cenzura n-a mai fost posibilă în România și așa am putut auzi cele mai vehemente critici la adresa clasei politice la radio și televiziuni. Pentru prima oară s-a vorbit cu adevărat și pe larg despre cum (nu) este predată istoria în cele „una” oră pe săptămînă în școala noastră. Despre necesitatea de modele, de eleganță, de noblețe. Sigur, au fost și mici rateuri (nu se găseau, de exemplu, 17 cai de aceeași culoare – alb sau negru probabil – care să acompanieze convoiul mortuar?), dar poate justificate; de unde să știe românii cum se înmormîntează un rege, cît de urît sună aplauzele în context, că nu se strigă sloganuri politice șamd?
Am scris în anii aceia cînd forțoșii politicii de azi îl alungau pe Rege, că da, țara mai are un Rege, dar Regele nu mai are o țară. Căci valorile pe care dinastia a încercat să le insufle neamului – chiar și discutabilul Carol al II-lea, mare ctitor de cultură – au fost încet, încet șterse de istorie. Comunismul are această teribilă însușire de a scoate la suprafață tot ce e mai rău într-un om sau într-un popor. Ceea ce vedem azi este tocmai această lepră pe pielea țării. Ieșită la suprafață cu o mare poftă de a se lăbărța peste tot. Sîntem o țară desfigurată și un popor urît. În ambele sensuri ale cuvîntului: urît ca aspect și urît ca sentiment. Uitați-vă de pildă la gările Băneasa sau Curtea de Argeș, cu aspectul lor de jenantă ruinare. Regele era în suferință de multă vreme și era limpede că inevitabilul se va produce. Autoritățile care se dau azi cernite n-au făcut nimic pentru a da o bidinea de var pe cele două clădiri de patrimoniu, în buna tradiție a nesimțirii moldo-vlahe. Dacă ne vin musafiri acasă și ne găsesc cu casa nemăturată și rufele aruncate pe scaune ne rușinăm. Oare nu ne crapă obrazul de rușine că au venit atîtea capete încoronate ale Europei și ne lăfăim în această mizerie? Cu banii dați pe cine știe ce bîlciuri „tradiționale”, primăriile de care țin ce le două monumente le-ar fi putut da un aspect cel puțin decent. Dar noi ne urîm memoria. Dacă Regele ar fi domnit 77 de ani (!!!) așa ceva nu s-ar fi întîmplat. Ca un adevărat erou mitologic, Regele ne-a arătat într-o ultimă străfulgerare: uite, acesta e chipul vostru de taină, nu depinde decît de voi să-l scoateți la lumină! Ne-a lăsat cea mai grea povară: pe noi înșine.
Sînt 27 de ani de cînd, la 1 decembrie 1990, aceiași oameni (da, sunt aceiași, chiar dacă au alte CNP-uri) care azi aclamă un car mortuar îl huiduiau, la Alba Iulia, pe Corneliu Coposu. Adică un alt reprezentant de frunte al acelei Românii diferită, construită pe alte temelii de valori și care a făcut Unirea. Dar istoria nu a lăsat-o să desăvîrșească și Unitatea, decimînd-o în închisorile comuniste. Da, se închide într-adevăr o epocă. Dar o epocă este – paradoxal – mai mult decît oamenii care au compus-o. Începe posteritatea Regelui Mihai I de România. Nimic nu ne împiedică să construim această posteritate pe măsura personalității excepționale a Majestății Sale. Comunismul l-a surghiunit de două sau de trei ori pe Regele nostru. Și iată că, plecînd dincolo, Regele Mihai se întoarce ca un învingător. Ca un adevărat Rege.
Christian CRĂCIUN
