Sub pretextul ocrotirii de virus (cîte intenții malefice s-au ascuns în istorie sub cuvinte și țeluri „nobile”!), elitele făcătoare de strategii globale au identificat dușmanul comun. Este vorba de persoanele „în vîrstă”, cum sînt numite cu o expresie suficient de vagă pentru a nu avea nicio precizie juridică sau culturală. Nu discut aici stîngăciile de comunicare acute, specifice politicii de pe malul drept al Dîmboviței. Ci o concepție generală. Dificultățile încep de la definiție, 65 este cu o cifră arbitrară pentru că e lipsită de orice justificare, pot fi persoane foarte dinamice și în bună condiție fizică și altele în dificultate la această vârstă. Ea a fost aleasă arbitrar, doar pentru că este vârsta de pensionare cred. Trimit doar la două texte despre tema noastră. Primul este al Președintelui Academiei, dl. Ioan Aurel Pop, îl puteți găsi la orice căutare pe net și este suficient de clar pentru a mai necesita vreo completare. Un al doilea text este al jurnalistului și istoricului francez Dominique Vidal și s-ar traduce prin „Opriți rasismul anti-bătrîni!”. Pentru că despre asta e vorba. Dau din acest text doar două citate: „Adevărul este că noi, «bătrînii», am devenit victime, nu numai ale epidemiei, ci și ale iresponsabilității conducătorilor care – de 20-30 de ani – au sacrificat sănătatea pe altarul profitului și al rentabilității”. „Nu este paradoxal că milioane de bătrîni care și-au dedicat întreaga lor viață activă societății franceze și continuă să o anime benevol, să fie condamnați la o formă de prizonierat, cîtă vreme sînt sănătoși, și asta pentru că autoritățile sînt incapabile să detecteze și izoleze persoanele bolnave?”. Perfect valabile și la noi, firește!
Sinteza celor două texte invocate aici este una singură: asistăm la un grav fenomen de discriminare a persoanelor în vîrstă. Pînă mai lunile trecute, guvernele din multe țări încercau să ridice vîrsta de pensionare spre 70 de ani, pe motivul creșterii speranței de viață și a posibilității prelungirii vieții active. Explicația economică nefardată era presiunea enormă pe sistemele sociale, tot mai încărcate și făcînd față cu greu cerințelor demografice ale îmbătrânirii masive. Și acum, invers, ni se spune că la 65 nu mai sîntem viabili și trebuie să fim încuiați în casă. S-au inventat pînă și covorașe cu cipuri care semnalizează dacă a ieșit cineva din apartament. Cu care fiii plecați la muncă își supraveghează părinții. Molima este ocazia unei eugenii mascate (pentru cei mai tineri /n.m. de ce să nu fac și eu o discriminare inversă?/ se citește cu accentul pe primul í, nu pe al doilea, ca la marca de biscuiți de pe vremea comunismului cu care cuvîntul nu are nicio legătură). Propun ca, atunci cînd ne vom recîștiga drepturile integral, să purtăm cusut pe haină un ecuson cu cifra 65. Ca să se știe. Asta se va întîmpla mai devreme sau mai tîrziu (cum vrea doamna Ursula von den Leyen). Ca să atragem atenția că sîntem dintr-o categorie indezirabilă.
Acum, trebuie spus că statul român cheltuie o groază de bani pentru instituții care se manifestă ca fantoșe ale formalismului democratic, Avocatul Poporului sau CNCD sau Curtea Constituțională. Niciuna dintre aceste (in)utilități nu s-a sesizat de discursul urii promovat de oameni publici și de presă împotriva vîrstnicilor. Chestiunea nu e nouă, doar s-a acutizat. Polarizarea pro și anti PSD, în care bătrînii sînt percepuți ca susținători iraționali ai partidului neo-comunist era mult mai veche, de pe vremea Pieții Universității, epidemia a pus și ea acum gaz pe focul rasismului anti-bătrîni, cum îl denumește jurnalistul francez citat. Sigur că la noi prostia frustă a politicienilor și a ziariștilor împiedică o discutare serioasă a problemei. Ei nu au alt criteriu decît numărul de voturi. Ziaristul francez citează imediat cărți, studii adecvate problemelor persoanelor în vîrstă, aș vrea să văd ceva similar la noi, și nu mizeria care infectează ecranele. Incultură și prostie și incurie. În părți variabile. Greșelile de comunicare (grave cîteva) din partea oficialităților vin din aceeași lipsă de profesionalism. E păcat, mai ales atunci cînd măsurile sînt chiar cele care trebuiau luate. Că se merge pe sistemul nu știe stînga ce face dreapta este și asta urmarea unei neștiințe a guvernării. Să dai la întors acordul dintre BOR și Ministerul de Interne (care nu era o idee chiar rea, împotriva a ceea ce au zis unii și alții) pune sub mare semn de întrebare competența consilierilor prezidențiali care au inflamat o situație și așa foarte explozivă.
Dar nu despre asta vreau să scriu azi, revin la chestiunea stigmatului. Orice societate în care o parte a ei este stigmatizată, indiferent de criteriu: etnic (evrei, țigani, negri etc), social (chiaburul, capitalistul, intelectualul), sexual, religios șamd NU este o societate democratică. După cum, orice societate care inventează discriminări (vezi cazul unei recente caricaturi de pe FB) devine rapid una orwelliană. Și așa, noi care „am prins” comunismul, noi cei obsedați de „ascultarea telefoanelor”, care ne ascundeam în baie și dădeam drumul la apă sau puneam perna pe telefonul de ebonită neagră (exact: noi cei acum iar segregați) am ajuns să ne rugăm să fie cît mai multe camere de supraveghere la orice colț de stradă, în clase, birouri. Acum, cu vorbe mieroase de grijă, ni se îngrădesc drepturi fără nicio justificare serioasă. Construim o societate a stigmatului și a supravegherii generalizate. Și, culmea, ni se spune, și mulți o cred, că asta este spre binele nostru. Opriți senectofobia, noua boală ivită din pandemie!
Christian CRĂCIUN
Despre aberația din spatele colaborării dintre BOR și MAI s-au exprimat și teologi cu oarece pregătire ecleziologică (vezi „Jurnalul scoțian”) Asta, indiferent de ce spun unii și alții. Dincolo de biasul anti-european străveziu pe care îl etalați, s-ar putea ca tocmai apartenența la această Uniune mult-hulită să vă salveze de la un program eugenic de care nici prea-inocentul dumneavoastră ministru al Sănătății să nu fie chiar atât de străin.