Mi-am dat seama că articolul de săptămîna trecută tratează incomplet tema: fiind vorba de o afirmaţie cu două voleturi, ar fi fost incorect să îl tratez numai pe primul. Reamintesc dragului cititor că am analizat afirmaţia preşedintelui conform căreia suntem un popor neperformant. Fiind, la nivel statistic, de acord: în linii mari nu suntem o populaţie trăind în secolul XXI. Unde nu mai este acceptabilă teoria expusă de şeful statului este tocmai atunci cînd susţine că, dimpotrivă, statul este performant. Aici este, evident, o susţinere pro causa sua. Statul român, începînd cu preşedinţia, este la fel de neperformant ca şi populaţia. Mai mult, dat fiind contextul istoric, economic, social, politic, de mentalităţi pe care îl traversăm după 1989 statul ar fi avut obligaţia să fie o locomotivă, o avangardă, să dea un exemplu de organizare şi performanţă. Or, constatăm dimpotrivă, că tocmai acele sectoare care prin forţa împrejurărilor nu sunt depenedente de stat funcţionează bine. Altfel, ce vedem?
Sunt perfomante guvernele care s-au succedat, Parlamentul, justiţia, învăţămîntul, transporturile, administraţia locală, sănătatea, poliţia, distribuţia de energie şamd? Sigur, mă refer aici nu la reuşite locale, care sunt posibile, ci la mecanismele generale care sunt iremediabil încete, prost concepute, contra-perfomante. Statul nu a făcut în aceşti ani decît să politizeze toate structurile aparţinătoare pe criterii de apartenenţă partinică. Competenţele sunt alungate cu grijă, sau ţinute în planul doi. Vezi situaţia unui număr însemnat de tineri care se întorc din străinătate cu studii foarte serioase, hotărîţi să schimbe lucrurile în bine, dar care nu sunt acceptaţi de „sistem”, nici în învăţămînt, nici în cercetare, nici în structurile administrative, nici în cele de partid chiar. Cazul de ieri de la Gara de Nord (cîtă minte îţi trebuie ca să începi schimbarea unui macaz tocmai în weekendul de 1 Mai, cînd ştii că ai un vîrf de călători? Sau să începi o asfaltare la Sinaia tot în aceste zile, nu se putea amîna pînă marţi?) e doar o ilustrare şocantă, demiterea rapidă a directorului nu exclude întrebarea: dar cum, de ce şi de cine a fost numit? Astfel de exemple găsim fiecare cu sutele, în fiecare zi. Începînd de la legile proaste pe care le dă parlamentul, la măsurile grăbite şi haotice pe care le ia guvernul, şi coborînd pînă la ghişeul de la primăria comunală. Sunt de acord că, din motive pe care nu le pot analiza aici, neamul ăsta este un neam greu guvernabil. Dar asta nu scuză incompetenţa sau chiar reaua voinţă de pe o mulţime de paliere. Să luăm ca exemplu recenta închidere a unor spitale: o chestiune indiscutabil necesară. Dar care s-a făcut atît de haotic, cu atîta sfruntată lipsă de grijă faţă de oameni (acesta este principalul reproş ce se poate aduce Statului în toate deciziile şi actele sale), încît a îngropat definitiv o idee bună. Şi cam astfel s-au prezentat cam toate iniţiativele mult clamatei „reforme”, în care numai de performanţe nu am putut vorbi. Un stat performant, adică un stat bazat pe încurajarea competenţei, ar fi avut rolul de model pentru cetăţeni, şi în felul acesta şi-ar fi uşurat mult foarte greaua misiune a modernizării mentalităţilor. Folosesc atît de mult modul prezumtiv, pentru că realitatea e de tipul „n-a fost să fie”. Preşedintele a reuşit performanţa irepetabilă de a folosi în două fraze două tipuri de atitudine perfect opuse: una realistă şi nepopulistă şi alta de o demagogie jenantă. Este prăpastia în care ne aflăm, de fapt.
