Într-un interviu apărut pe net chiar astăzi vineri, cînd scriu aceste rînduri, dl. Andrei Pleşu readuce în discuţie spinoasa chestiune a raporturilor dintre preşedintele Băsescu şi intelectuali, observînd că preşedintele nu dă doi bani pe oamenii „de carte”, dar, spirit pragmatic, a înţeles că „dă bine” să te afişezi cu asemenea lighioane. Dacă mai adăugăm şi declaraţiile sfidătoare, jignitoare şi evident lipsite de o bună cunoaştere şi bună creştere la adresa profesorilor ale dlui. Preşedinte, ne dăm seama că avem de-a face, într-adevăr, cu o concepţie bine înrădăcinată. Care, slavă Domnului, nu aparţine numai domniei sale, este cvasi-generală în societatea noastră în care omul de carte este văzut ca un parazit, munca lui nu este percepută ca muncă adevărată. În contextul agitat al examenului de bacalaureat, un lider de nu-ştiu-ce observa „toţi vor să se facă doctori, avocaţi, ziarişti, în ţara asta nu mai munceşte nimeni?” No comment. Suntem departe de prietenia polemică dintre preşedintele Sarkozy şi filozoful B.H. Lévy, de exemplu, care povesteşte cum este sunat în miez de noapte pentru a i se cere părerea într-o anume chestiune.
Dar nu trebuie acuzat numai preşedintele Băsescu pentru asta, este vorba despre o concepţie cu mare putere de circulaţie azi în toată lumea unde ştiinţele umaniste, cercetarea fundamentală, ocupaţiile non-productive sunt vădit defavorizate, mai ales în condiţiile crizei economice. Este suficient să citeşti cu pătrundere Legea Învăţămîntului, ca să înţelegi că este nutrită din aceeaşi concepţie de un „pragmatism” antiumanitar. Sigur, nimeni nu neagă acuta nevoie de meseriaşi înalt calificaţi în tot felul de domenii, nenorocirea este că învăţămîntul nostru nu pregăteşte în nici o specializare ca lumea. Nu este grav că atîţia absolvenţi nu au promovat bacalaureatul, ci că examenul în sine nu are nici o valoare, este doar o formalitate necesară pentru a accede la învăţămîntul superior. La noi, desconsiderarea intelectualului a cărui „muncă” este socotită ineficientă are „tradiţie” glorioasă. O anume Elena de lugubră amintire le cerea profesorilor (exact cum face dl. Băsescu acum) să stea 8 ore la facultate. La care celebrul Grigore Moisil a răspuns cu umorul lui fabulos că el munceşte ore-cap nu ore-cur şi n-are rost să stea la facultate 8 ore pe scaun. În toată societatea românească (ştiţi ce forţă are azi ideologia luptei de clasă, firesc probabil în condiţiile unei polarizări socio-economice din ce în ce mai acute?) se face simţită această ură – cuvîntul nu este prea tare – împotriva „gulerelor albe”. Guvernanţilor sau legiuitorilor (din tot spectrul) nici nu le trece prin cap ca atunci cînd iau măsuri cu impact social foarte direct să consulte nu numai economişti, ci şi sociologi, psihologi, pedagogi şamd. Nici măcar o lege fundamentală cum a fost Legea Învăţămîntului nu a implicat o discuţie în care să fie consultaţi asemenea specialişti. Trăim într-o acută schizofrenie: dispreţuim (e cel mai blînd termen) pe intelectualul umanist, dar ne place să ne mîndrim cu realizările lui. Cunosc oameni simpli care îl admiră pe profesorul Djuvara, de exemplu, dar sunt visceral împotriva regalităţii, fără să sesizeze incompatibilitatea. Omul de bibliotecă, ceea ce se numeşte intelectualul critic, care pune permanent în discuţie Realitatea, nu are nici un prestigiu în România. Nu îl vedem la televiziune, nu este consultat de către Parlamentul atoateştiutor, nu are rubrici în ziare, sau dacă are este doar pentru a fi porcăit într-un mod oribil de către comentatorii totdeauna infinit mai inteligenţi ca el. România este o ţară a-cefală, în care omul de bibliotecă este un paria în capul căruia scuipă seminţe omul cu bani şi omul politic.
