Ceea ce mă surprinde este uşurinţa cu care tot felul de oameni îşi dau cu părerea despre situaţia de la Roşia Montană. Pe Net circulă mai multe petiţii în favoarea opririi exploatării sau, dimpotrivă, pentru începerea ei cît mai grabnică. Mulţi oameni de bună credinţă se lasă antrenaţi de pusee ecologiste sau patriotard-economico-stîngiste (ce greu o duc oamenii de acolo….). Politicienii fac din acest caz, fireşte, o armă electorală. ONG-urile au propriile lor interese, mai mult sau mai puţin vizibile. Mă îndoiesc de faptul că, dincolo de serviciile secrete, vreo 3-4 politicieni şi cam tot atîţia oameni de afaceri, cineva are toate datele problemei pentru a decide: este bine sau nu este bine să exploatăm aurul de la Roşia Montană în interesul României? De aceea, mi se pare recomdandabilă o mare reţinere în a da verdicte. Ca de obicei, miza politică a cazului împiedică o gîndire raţională a problemei. Pentru că Băsescu a spus Da exploatării, opoziţia, reglată pavlovian, a spus automat Nu, acuzînd că preşedintele ar avea interese financiare.
Ceea ce arată, din nou, lipsa de inteligenţă politică, lasă că problema Roşia Montană a început de pe cînd actuala opoziţie se afla la putere (deci şi ei pot fi acuzaţi ca au fost cumpăraţi), dar, dacă exploatarea se va face totuşi, avantajele ei vor apărea după ce regimul Băsescu nu va mai fi la putere. Oricum am lua-o, răspunsul opoziţiei arată că a picat iar în capcana adevăratului animal politic. Dacă preşedintele ar fi spus Nu, opoziţia ar fi susţinut Da. Argumentele? Dar ce contează în România argumentele, chiar într-o asemenea problemă în care totul ar trebui discutat ştiinţific şi nu politic? Ceea ce mă supără cel mai mult este manipularea oamenilor de bună credinţă, fie prin reclamele lacrimogene de la Tv ale lui Gold Corporation, din care înţelegem că aceasta ar fi un fel de Maica Thereza, preocupată numai de oamenii amărîţi pe care vrea să-i îmbogăţească, fie de ONG-uri cu interese greu de descifrat, fie de oamenii politici care nu văd niciodată dincolo de interesele propriului partid sau propriului clan (politica la noi nu este nici măcar o politică de partid, ci una de clan). Cine ar trebui să pună toate cărţile pe masă pentru ca oricine vrea să-şi poată face o părere corectă? Fireşte presa. Care presă? Presa noastră este doar o slujitoare umilă a unor interese de ici sau de colo, nu are o existenţă de sine stătătoare, şi mai ales într-o chestiune atît de delicată nu găsim aici datele care să ne ajute să înţelegem cum e mai bine. Preşedintele spune: dacă ne prindea criza cu aurul de aici în exploatare ne era mult mai bine. Şi are dreptate. Ecologiştii spun: exploatarea cu cianuri ne va otrăvi ireversibil, şi probabil că au dreptate. Istoricii spun: se vor distruge mărturii extraordinare, irecuperabile, ale trecutului. Şi au dreptate. Opoziţia spune: se fac jocuri politice şi financiare pe seama acestei decizii, şi desigur are dreptate. Şi eu, cetăţeanul de rînd, neinformat, ba transformat cotidian în sac de box informaţional, eu cum ies din această capcană? Este evident o decizie cu implicaţii pe termen lung. Într-o ţară realmente aşezată pe valori clare s-ar organiza, poate, un referendum. Dar tocmai că o asemenea acţiune, în cel mai înalt grad democratică, ar presupune o populaţie corect şi complet informată. Ceea ce la noi nu este cazul deloc, în norul de ceaţă de cuvinte care acoperă muntele de aur. Dacă îmi pot permite un sfat: nu semnaţi nici o petiţie, oricît de bine intenţionată ar părea ea la prima lectură! Aurul ia minţile, şi noi, vorba poetului, suntem sortiţi să cerşim din poartă-n poartă.
