Știri

Editorial

O DEZBATERE

Între lucrurile bune şi rele pe care le-am văzut/auzit de 1 decembrie, cel mai de-a dreptul mi-a mers la inimă o dezbatere iniţită pe un forum foarte serios de analize politice de dl. Dragoş Paul Aligică. Staţi la locurile dumneavoastră, n-o să-l vedeţi chemat pe la televiziuni sau la RRA, nici semnînd editoriale în presa noastră. Este profesor de sisteme economice comparate si analiza instituţionala la George Mason University şi n-are ce căuta în locuri unde sportul favorit e datul cu părerea. Tema dezbaterii propuse este foarte spinoasă: cîtă suveranitate (economică în special) mai trebuie să cedăm instituţiilor supra-statale europene ca să ne fie bine? Fiţi de acord că este o problemă extrem de spinoasă şi care, ca să parafrazez o zicere celebră, e mult prea importantă pentru a fi lăsată pe mîna politicienilor. Populismul românesc evită aducerea în prim plan a unei asemenea teme, sau o prezintă trunchiat şi deformat. Fie cu un naţionalism ridicol, care ar vrea să mute acel „prin noi înşine” în prezent, într-un izolaţionism „patriotic”, fie cu un „europenism” după care rezolvarea tuturor problemelor stă pur şi simplu în dizolvarea instituţiilor naţionale în cele europene, şi atunci noi ne putem culca liniştiţi. Problema nu este, fireşte, doar a noastră, ci a tuturor statelor europene, inclusiv a celor mari, dar nu suficient de mari încît să poată depăşi singure criza.

Dar la noi, în lipsa unei dezbateri în spaţiul public, se vehiculează lozinci, iar radioul naţional, de exemplu, a vehiculat de ziua naţională aceleaşi personaje şi aceleaşi formule răsuflate de zeci de ani, cînd tema ar fi putut ocupa cu folos ziua întreagă. Istoria României este o luptă continuă între stat şi naţiune, noi am luptat mereu pentru apărarea statului (vezi teoria prof. Sorin Alexandrescu), în defavoarea naţiunii. Polonezii, pe care îi invidiem adesea pentru dîrzenia lor, şi-au pierdut statul în sec. XX de mai multe ori, dar şi-au salvat o unitate naţională excepţională. Pe de altă parte, asistăm neputincioşi la un fel de „amurg al democraţiei”, ideea, atît de iubită şi la noi, că „tehnocraţii” sunt (sau deţin) soluţia/soluţiile la toate problemele este, în ultimă instanţă, una profund nedemocratică, de nu de-a dreptul antidemocratică, ei nefiind aleşi. Personal, cred că impasul evident în care se află UE (nu numai dpdv economic) se explică şi prin faptul că a devenit o structură hiper-birocratizată, în care tehnocraţii decid, fără a avea şi răspunderea. Impasul democraţiei la nivel mondial este, poate, cea mai stringentă chestiune a deceniului actual şi viitor. La noi, din păcate, lucrurile cad în cel mai grav derizoriu, şi vedem de exemplu un pseudo partid de apartament, care promovează altfel cel mai ridicol naţionalism, promiţînd că va aduce vameşi, judecători, poliţişti, finanţişti din Occident, fără ca nici unul dintre alegătorii cu IQ carent ai zisului partid  să-şi dea seama de contradicţia dintre cele două atitudini. Politicienii noştri nu sunt capabili să discute idei, ci numai nume proprii: asta îi foloseşte lui Băsescu, asta lui Ponta şamd. Dezbaterea extrem de civilizată de pe acest forum (inclusiv în comentarii, unde cel mai adesea în alte părţi nu vedem decît revărsări de lături) şi de plină de idei a fost deschisă. Întrebarea e presantă: cîtă suveranitate, şi în ce domenii, mai păstrăm? Pentru că, de exemplu, cum necum, va trebui să trecem la schimbarea Constituţiei şi a organizării regionale, şi atunci implicit va trebui să răspundem legislativ acestei chestiuni. Argumentul celor care spun că ne-a mers cel mai bine sub dinastia străină e desigur puternic, dar nu trebuie să omitem amănuntul esenţial că atunci şi elita noastră era educată, cultivată, se comporta după cel mai riguros model parizian ori vienez. Ceea ce, acum, nu mai e cazul. Deocamdată. La Năstase, Severin, Iliescu, Băsescu, Antonescu, Udrea, Hrebenciuc etc etc numai hainele sunt franţuzeşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare