Se fac planuri. Ca la fiecare început de an. Apocalipsismul este la modă, din fericire lumea a început să se obişnuiască şi îşi vede de ale ei. Se fac previziuni (e cea mai rentabilă ocupaţie azi printre „vrăjitoarele” – apropo de scandalul Oana, scuze de pleonasm – din media şi economie) dar despre viaţă puţini au timp să mai dea seama. Aşa cum curge ea, fără această obsesivă preocupare a crizismului. De aceea nu mă voi antrena în ghiduşul exerciţiu al anticipărilor. Sigur, va fi pentru România un an electoral. Nu înţeleg de ce mulţi au un „aoăleu” în subtext, ca şi cum ar fi o catastrofă. Ca şi cum nu asta ar fi esenţa democraţiei, pe care altfel o invocăm toată ziua. Foarte bine că avem alegeri, ne-ar trebui mult mai multe, cum au americanii sau elveţienii. În fiecare an. Să fie spiritul civic mereu în priză. Sigur că este un an foarte important. Dar care an nu este? Să observaţi că predicţiile se fac în strictă corelare cu bilanţurile. În funcţie de cum unul sau altul citeşte ceea ce s-a întîmplat: economic, politic, social, cultural şamd, el ne oferă şi imaginea a ceea ce crede el că se va întîmpla în 2012.
Aşa că, suma tuturor acestor hărţi ale viitoarelor 12 luni este nulă, nu trebuie să ne luăm după nimeni. Atent la mentalităţile colective, mă preocupă însă portretul răsucit al modului cum ne raportăm la viitor. Românii sunt, mai toate eseurile clasice de portretizare etnică ne-o spun, obsedaţi de trecut. Dacă ar fi să ne pictăm prezentul, ar trebui să desenăm o fiinţă ciudată, înaintând spre viitor cu capul răsucit spre înapoi. Sigur că avem nevoie de rădăcini, sigur că amputarea memoriei a fost şi este cea mai mare crimă care s-a petrecut împotriva noastră ca neam, dar asta nu ar trebui să ne împiedice să fim măcinaţi de obsesia viitorului. Să observaţi că toţi cei care sunt foarte vocali în ceea ce priveşte patriotismul vorbesc aproape exclusiv despre trecut, aproape deloc despre viitor. Avem deci un amalgam extrem de urît mirositor: 1. un trecut cunoscut foarte parţial, lozincard şi transformat în muniţie de tras în scăfîrlia „duşmanilor”; 2. un prezent perceput exclusiv prin feţele sale negative, fără nimic care să-l explice din ceea ce vine din amonte şi fără nici o deschidere spre viitor. Care, în sfîrşit, 3. este cvasi absent din dezbaterea noastră publică. Ba chiar şi din programele politice sau din structura legislativă. De exemplu, să luăm Legea învăţămîntului, care ar trebui să fie sută la sută dedicată viitorului şi care este impregnată puternic de praful unor idei învechite. Nimeni nu a analizat-o suficient din perspectiva viitorului. Politicienii noştri sunt incapabili să gândească dincolo de un ciclu electoral, cel mult, iar puţinii intelectuali şi specialişti capabili de o viziune de perspectivă vorbesc într-un pustiu, pentru că pe ei nu-i ascultă nimeni, nu aduc voturi iar media noastră fuge de idei ca dracul de tămîie. Şi atunci neamul se lasă absorbit de viitor cu indiferenţa muştei faţă de elefant. Noi nu ne construim viitorul la nivel social ci îl lăsăm să vină cu un indiferentism absolut. Ce-o fi, o fi este blestemata zicere caracteristică. Verbul nostru este a distruge. Continuitatea proiectelor, o utopie. Apropo, e foarte la modă acest cuvînt „proiect”…. care exact aruncare în faţă ar însemna. Înaintare decisă. Ducem o disperată nevoie de proiecte naţionale puse în operă şi continuate generaţii la rînd. Ceea ce-mi doresc de la 2012 este deci o răsucire a capului. O privire aţintită halucinant spre viitor. Restul…. e tăcere…
