Problema crucială a politicii noastre este una de cadre, dacă vă mai amintiţi termenul. Adică de oameni. Au intrat după 90 în politică specii din cele mai diferite, de la personaje pitoreşti, de proximitatea psihiatriei (vă mai amintiţi de contele Zambra sau de Brătianu cartof?) la foşti activişti, arivişti, şmecheraşi de diferite anverguri, tineri necopţi care au făcut instantaneu riduri de şedinţe şi bătrîni hîrşiţi în plenare, securişti în misiune şi „patrioţi” de bîlci, şefi de CAP-uri cu expertiză acum în „agricultură ecologică” şi şefi de asociaţii de locatari. Şi foarte puţini oameni de vocaţie. Şi mai puţini specialişti. De aceea, cînd se pune problema unui candidat pentru un post mai „greu”, vedem de multe ori ezitări şi bîlbe. Nu avem pe cine. Sau, dacă un specialist recunoscut, nu e „de-ai noştri”, trebuie totuşi ales un membru de partid de încredere. PDL nu are acum un om credibil pentru primăria Bucureştilor. Prigoană e o caricatură neizbutită a lui Oprescu, adică a unei alte acricaturi. Dar nici PSD nu are, pentru că, cu grobiană şmecherie, dl. Oprescu se declară „independent”. Vor veni, ca mîine, alegerile pentru preşedinte. Aici e invers: USL nu are candidat, pentru că dl. Antonescu este o ironie a soartei, nu îmi pot închipui nici în coşmar un asemenea personaj conducînd România. La fel pentru un viitor prim ministru. Dl.Ponta a descoperit, la mai bine de 10 zile, că propunerea lui Băsescu de a veni la guvernare chiar a existat şi că nici nu a fost făcută „la mişto”, dar că cei doi fraţi pătaţi anticipaseră şi „puseseră la cale o strategie”. Cum poţi să crezi într-un om atît de inconsistent?
USL-ul are, cu siguranţă, oameni care ar merita profesional şi moral funcţia de prim ministru. În nici un caz jucătorii de barbut cu soarta ţării care fac politică la televizor. Unul dintre meritele lui Băsescu este de a fi scos, în cîteva momente cheie, în cîteva funcţii importante, oameni surpriză care s-au dovedit foarte buni profesionişti. La noi omul se identifică atît de tare cu funcţia, încît ne este greu să-i despărţim. Nimeni nu se preocupă să crească urmaşi de calitate, în lumea politică mai puţin decît oriunde. De aceea sunt atît de traumatizante schimbările la vîrf. În domeniul academic instituţia discipolatului este cvasi-absentă, înlocuită cu nepotismul şi gregarismul. Nu avem cultul viitorului, al pregătirii a ceea ce va să vină. Sigur că se vorbeşte pretenţios despre „construcţia politică”. Dar sunt foarte puţini dintre politicienii noştri care văd dincolo de viitoarea campanie electorală. Care au o viziune globală asupra istoriei şi a realităţii prezente. La scrutinul următor orizontul lor se închide şi cei ce vor să vadă mai departe de un ciclu electoral sunt acuzaţi de idealism, pentru că ei nu aduc voturi.. De exemplu: Traian Băsescu a oferit un troc de neadmis într-o ţară democratică: s-a oferit să demisioneze dacă opoziţia acceptă să schimbe Constituţia. Un fel de a spune: pesoana mea este mai puţin importantă decît schimbarea unei Constituţii funciarmente proaste în concepţie şi detalii. Oferta nu a fost deloc discutataă cu seriozitate. Deşi este evident pentru oricine că proiecte de schimbare socială şi economică de anvergură nu se vor putea împlini fără o schimbare administrativă radicală, fără o fixare pe alte coordonate a sistemului politic şi raportului dintre puteri în stat etc. „Să nu se schimbe nimic” este principiul politicii noastre. Suntem nemulţumiţi de actuala clasă politică. Dar cine se preocupă să o înlocuiască? Nu de vîrstă e vorba, am pierdut de mult iluzia în primenirea cu „tineri”, cînd vedem ce tineri intră îndeobşte în politică. Ci de acele categorii de oameni care pînă acum au fugit sau n-au fost atraşi de acest domeniu. Pînă atunci…. votăm ce ni se oferă. Adică fum şi praf.
