După ce, pe parcursul campaniei electorale, am fost cenzurat de politrucii locali care nu au auzit de Constituţie şi dreptul la liberă exprimare revin, probabil pentru foarte scurt timp în paginile gazetei noastre urbane. Pentru că, în doar o lună de guvernare regimul Voiculescu-Ponta-Antonescu (în ordinea puterii oculte) ne-a apropiat cu atîta viteză nu de 1990 (mineriade, cum s-a spus), ci de-a dreptul de 1950, de stalinismul cel mai frust. Ce să spui de un prim ministru care nu e în stare să găsească în cea mai mare alianţă politică un ministru al educaţiei decent? Restauraţia practic a blocat ţara, măsurile economice au fost uitate, doar se prăduiesc puţinele economii pe care guvernul precedent le făcuse. Să recapitulez însă rapid uluitoarea cascadă de aberaţii ale guvernului erudit Ponta: cazul Grăjdan, cu telefonul la 5 dimineaţa către Năstase, eşecurile de la Ministerul Educaţiei (Dumitrescu, Mang, Pop, a tunat şi i-a adunat), demiterea profesorului Vladimir Tismăneanu de la conducerea IICCMER, schimbarea componenţei Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice (pentru a-l scoate basma curată pe plagiatorul Mang), demiterea istoricului Dorin Dobrincu de la Arhivele Naţionale (care a deranjat mulţi tovarăşi prin deschiderea arhivelor partidului comunist).
Şi, cireaşa de pe tort, ordonanţa (vă amintiţi ce turbau domnii Crin & Ponta împotriva guvernării prin ordonanţe de către Boc?) prin care este practic decapitat ICR. Pentru cei care habar nu au, ICR este una dintre puţinele Instituţii (semnificativă majuscula) care funcţionează la nivelul superlativ în România, ţara ai cărui locuitori se plîng zilnic de proasta funcţionare instituţională. Şi asta într-un domeniu, cultura, în care pătrunderea „pe piaţa internaţională” este mai grea decît oricînd. El are (avea) ca obiectiv difuzarea culturii române în străinătate. Nu este cazul să fac aici un bilanţ, cine are minimul de bună credinţă îl poate găsi cu uşurinţă. Este senzaţional. Dar de unde bună credinţă la politicianul român? Mai mult, o nulitate gureşă, recunoscută ca atare pînă şi de colegii de partid, cutează să-l facă pe Patapievici „propagandist de doi bani”. Unu: dl. Antonescu, de el e vorba fireşte, nu este demn, din punct de vedere intelectual, nici să-i facă pantofii lui Patapievici. Doi: prin injuria sa (presimt că mulţi vor fi scandalizaţi de limbajul din acest articol, nu văd de ce un comentator n-ar avea dreptul să folosească acelaşi limbaj ca şi politicianul pe care-l comentează. Să aplicăm aceeaşi unitate de măsură!), el recunoaşte de fapt ceea ce voia să ascundă: că nu activitatea ICR este în discuţie, ci persoana lui Patapievici, incomodă cum ştim încă de la debut. Un val de frig siberian cuprinde ţara. Există un singur, firav, motiv de optimism. Incompetenţa, aroganţa, sfidarea generalizată ale noii puteri au venit cu atîta rapiditate şi furie, încît nesfîrşitele bîlbe ale guvernării Boc vor ajunge în curînd să ni se pară adieri de zefir. Ele i-au stupefiat pînă şi pe sprijinitorii intelectuali ai lui Antonescu, care îşi simt ameninţată libertatea de expresie. Acum, cînd bătrînul continent îşi ex-pune pe plan mondial reumatismele, cancerul osos care-i roade scheletul de valori vechi de două milenii şi mai bine, faptul că România are conducători de doi bani îi răpeşte una dintre puţinele şanse de supravieţuire. Dl. Antonescu este un politician care n-a realizat niciodată nimic. N-a cîştigat nici o bătălie electorală directă. N-a propus nici o lege revoluţionară, nici o reformă substanţială. A lipsit din Parlament. Şi a distrus un partid istoric, făcîndu-l o slugă umilă şi umilită la curtea PSD – Antene. Noi, cei care suntem liberali cu spiritul, nu cu scaunul, regretăm acest prizonierat al partidului. Dar, cîtă vreme dl. Antonescu rămîne în spaţiul politic, gestul său mai poate fi înţeles. Intolerabilul începe acolo unde dînsul se pronunţă în chestii care-l depăşesc la modul absolut. Cîndva i s-a spus unuia ca el, ce se pronunţa în chestii ce evident îl depăşeau: Sutor, ne ultra crepidam! (cizmarule, nu mai sus de sandală!)
