RUŞINEA DIACONU
Cu aerul său de adolescent perpetuu, îmbătrînit într-un fel de candoare bine jucată, domnia sa a ilustrat trăsăturile cele mai negative ale unui anume tip de intelectual de rasă post-revoluţionară. Perfect consubstanţial cu răposatul Pruteanu, cel care se agăţase în modul cel mai ferm de microfonul tribunei parlamentare şi nu se mai dădea dus de acolo într-o scenă de isterie logoreică inubliabilă, dl. Diaconu face abstracţie de toate verdictele din justiţie care îi atestă incompatibilitatea, el crede, (ca şi Becali sau Tonciu sau Ţiriac sau Serghiei Mizil sau Moculeasca sau Badea sau cine vreţi dumnevoastră) că notorietatea te situează automat deasupra legii. Nebăgat în seamă (în fond) de nimeni din strălucitul debriu PNL, dl. Diaconu e doar un pion prin care parlamentul îşi poartă lupta sa împotriva justiţiei. De aici şi internaţionalizarea cazului său, atît de dăunătoare României. Sigur că mulţi induc aici relativizarea: ce mare scofală, faţă de tunurile de miliarde din bănci, ce mare scofală plagiatul lui Ponta, ce mare scofală că Oprescu n-a respectat proiectul de amenajare a Pieţei Universităţii, ce mare scofală ancheta împotriva naşilor de la CFR sau mai vechea anchetă cu termopanele lui Năstase. Complet greşit, tocmai în multele asemenea lucruri „mărunte” se vede funcţionalitatea unei societăţii bazate pe justiţie. Dl. Diaconu susţine, sfidîndu-şi admiratorii şi spectatorii (sfidarea este regimul permanent de existenţă al politicianului român) că funcţia de director de teatru nu este o funcţie administrativă. Atunci, ce fel de funcţie este? Candidului profesor din Filantropica nu îi lipseşte desigur proprietatea termenilor, numai că, asemeni multor altor colegi, nu se mai poate imagina pe sine decît acolo sus, într-o funcţie oarecare. Viaţa noastră politică este plină de oameni providenţiali. Îmi amintesc o epigramă a lui Păstorel care îi cerea lui Sadoveanu pielea obrajilor pentru a-şi face talpă de bocanci. Doamne, ce de materie primă pentru pingele avem în spaţiul nostru public!
P.S. Un bun furnizor este şi dl. prim ministru supranumit copy paste. Dînsul ignoră cu surîsul lipit pe buze dovezile de plagiat şi ne anunţă cotidian planuri miraculoase de salvare a ţării. Acoperit de alte surse de toval, un academician sau o doamnă ministru care, deşi recunoscînd plagiatul, susţin că e o chestie minoră, care nu ar necesita nicidecum demisia.
