Editorial

ROMÂNIA DODOLOASĂ, ROMÂNIA SOCIALISTĂ, 

ROMÂNICA…

Cred că suntem singurul popor care îşi diminutivează numele patriei. Sigur, limba română are o capacitate aparte de a forma diminutive, s-au scris destule asupra acestui subiect. S-a spus că asta ar oglindi o fire a românului mai molcomă, mai dornică să îmblînzească adversităţile decît să le înfrunte, lirism, apropiere de natură etc. Nimic din toate astea în cuvîntul acesta straniu: „Românica”, un diminutiv evident peiorativ, un semn al băşcăliei şi desconsiderării.  De altfel cuvîntul nu cred să fi existat înainte de anii 90. Pentru cine a citit suficient din literatura interbelică şi a parcurs şi presa ori corespondenţele epocii, nu se poate să nu fie izbit de un anume aer comun, de încredere. Oamenii, indiferent de orientarea politică ori estetică, îşi percepeau destinul sub semnul unei  misiuni, cuvînt cheie de altfel încă de la generaţia de la 1848. Poate că soluţiile destinale individuale să fi fost uneori greşite, rămînea conştiinţa încastrării destinului personal într-unul colectiv de care erau mândri chiar când erau foarte critici. Cei mai lucizi chiar prevedeau noi cataclisme istorice. A fost, fără îndoială, perioada cea mai creativă din istoria noastră. După primul război mondial, printr-un straniu complex de împrejurări istorice, părea să fi venit pentru ţară un fel de „sfârşit al istoriei”, cum avea să-l numească la capătul veacului un istoric american pentru istoria globală. Se formase „România dodoloasă”, părea că ni s-au împlinit „profeţiile istorice” şi că nu mai rămîne decît să le cimentăm. Să bricolăm în absolut, cum avea să spună gînditorul preocupat de schimbarea la faţă a României. În timpul comunismului, conştiinţa că trăim sub ocupaţie („România e ocupată de români” s-a spus la un moment dat, de „anumiţi” români) ne-a oprit să desconsiderăm patria. Dimpotrivă, ne-am făcut că-i ignorăm toate defectele, s-a ajuns la acele aberaţii protocroniste şi complexe de superioritate care îi fac şi azi atîta rău. Luîndu-i-se duşmanul, după 1990, ţara a rămas singură cu sine. Şi s-a diminutivat, s-a diminuat pentru că îi lipsea Ideea care o articulase în interbelic. Nu există un Proiect pentru România. Viitorul este un subiect pe care nu-l discută nimeni, trăim  cu nasul vîrît în mizeria prezentului. Să-ţi dispreţuieşti ţara pînă la a-i da un nume peiorativ, ca de ceva neterminat, insuficient, marginal, diminutivul sună ca o numele unei boli…este semnul unei maladii de fiinţă naţională. De la ţara rotundă la ţara fără nume întreg, astfel se măsoara decăderea noastră de-a lungul unui veac. De la ţara obsedată de viitor, la cea devorîndu-şi cotidian ultimele rămăşiţe de speranţă…ce prăbuşire! Aud tot felul de inşi foarte instruiţi, detaşîndu-se de „ţărişoară” Li se pare de prost gust să te ataşezi, diminutivul devine un fel de a spune ”fost-ai lele cît ai fost…”, acum e trendy să susţii teoria „la noi ca la nimeni”, nicăieri nu e mai rău ca în Românica etc. Pe de altă parte, sunt cei care cred că ţara a fost locuită de un popor miraculos care a creat cam tot ce există notabil în istoria umanităţii. Ăştia tot de Românica se leagă, pentru că ei nu pot explica cum un astfel de popor miraculos s-a ocultat în istorie aşa de bine că am ajuns „romunculi” (acesta da cuvînt, aparţine lui Eminescu). Un diminutiv care nu are nimic de alint, ci numai nuanţe de oprobriu. Dar, fatalitate, „românica” suntem noi…

P.S. Hoţia e una dintre trăsăturile fundamentale ale „românicii”. Inclusiv hoţia academică. Mai ştiţi ceva de procesul lui Mang? Iar plagiatorul şef se plimbă la Miami, merită! 

Christian CRĂCIUN