Știri

Editorial

Întâlnirea cu istoria
Suntem pe cale de a rata –a cîta oară?- întîlnirea cu istoria! Trebuie să o spunem răspicat tocmai astăzi, de 1 Decembrie. Cînd vedem că toate motivele de solidaritate şi mîndrie ne sunt în trecut şi mai nimic în prezentul nemernicit. Românii trăiesc de multă vreme ca şi cum istoria s-a terminat, ca şi cum nu am mai avea decât de supravieţuit şi de umplut conturile. Nici un obiectiv de lungă durată. De aceea afirmaţia preşedintelui Băsescu în legătură cu refacerea integrităţii statului român în graniţele sale istorice (formularea îmi aparţine), făcută răspicat, fără alunecuşuri diplomatice, a venit ca un trăsnet. Nu e vorba de trezit entuziasme de Cântarea României, ci de o zguduire necesară că: da, domnule, mai avem ceva de făcut pe lumea asta! Nu are deloc dreptate dl. Tapalagă care încearcă să combată entuziasmele cu cifre. Nu au dreptate nici cei care-l acuză de lipsă de patriotism. Dl. Tapalagă este exact, dar exactitatea nu este acelaşi lucru cu adevărul. Chiar istoria unirilor ne dă argumente: nici la unirea cea mică, nici la cea mare din 1918 entuziasmele nu au fost aşa de unanime cum ne învaţă vulgata de manual. Personalităţi ale vremii astăzi venerate erau sceptice în legătura cu folosul acelor uniri. Români mari ar fi vrut să vadă Transilvania mai degrabă într-o federaţie central-europeană sub tutela Vienei luministe. Tocmai asta este, paradoxal, de apreciat la superlativ în ideea lansată de preşedinte, că a cutezat să vorbească de un proiect care nu se face în câţiva ani. Nu a spus asta, cum îi reproşează cîrtitorii din oficiu, ştie prea bine că procentul de „unionişti” de dincolo de Prut e foarte mic, iar dincoace impotenţa politică şi impostura nu pot face durabil nici un proiect, tocmai aici e minunea: haideţi să ne punem la muncă să creştem acest procent! N-ar fi nicio scofală dacă ar fi vreo 80% favorabili unirii, e tocmai invers şi asta ne dă de lucru. Şcoala Ardeleană a lucrat temeinic, sacrifial, martiric, perseverent şi inteligent mai bine de un secol ca în ziua de 1 Decembrie 1918 să se reverse mii de oameni din toate satele Transilvaniei spre Alba, deplin conştienţi de ceea ce se întîmplă. Iată de ce procentele actuale nu sunt un argument tare. Dar pot deveni, dacă întîrziem din nou la întîlnirea cu istoria, cum o tot facem de 2 decenii de cînd ne-am înscris pe un culoar de alergare favorabil, dar stăm în mijlocul pistei şi ne holbăm la unghiile de la picioare, în vreme ce ceilalţi concurenţi trec rîzînd pe lîngă noi. Ba, mai mult, se şi împiedică de noi şi ne înjură. Tocmai pentru că pare imposibil, proiectul unirii este urgent de pus în lucrare. Fiecare carte ajunsă în Moldova transpruteană, fiecare ziar sau emisiune de radio, fiecare bursă primită de un copil de acolo sunt paşi spre refacerea unei identităţi grav mutilate de istorie. Căci nu numai de unirea politică este vorba, cea „în cuget şi simţiri” e infinit mai dificilă, să nu uităm că noi apărem multora de acolo nu ca „fraţi”, ci ca duşmani. Invadatori. O asemenea perspectivă se schimbă foarte greu. Pînă atunci, să cităm cu amar vorba scriitorului Dan C. Mihăilescu: ce mult am avut, ce nimic ne-a rămas!
P.S. Dl. Ponta a băgat repede placa ştiută cu: să nu ne grăbim. Iubitor de chinezi care au făcut din copiat politică naţională, procurorul de paie, împreună cu ceilalţi netoţi care ne conduc, ne-a umilit făcîndu-se preş la promisiunea unor miliarde fantasmagorice, scoţînd din sala parlamentului steagul UE, comportîndu-se ca Dinu Păturică faţă de Andronache Tuzluc la începutul romanului tutelar pentru ciocoismul românesc. Cu ciocoii şi plagiatorii nu vrea, pe bună dreptate, să se unească nimeni. 
Christian CRĂCIUN      

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare