România fiind o ţară preponderent
agrară, efectele ocupaţiei Puterilor Centrale au fost foarte dure în mediul
rural, germanii şi austro-ungarii (bulgarii neajungând în Prahova) căutând să
trimită în cele două imperii care deja se aflau de mai bine de doi ani în
război cât mai multe produse alimentare. În plus, tot satele româneşti hrăneau
(bine) sutele de mii de militari ai Puterilor Centrale care se aflau pe frontul
din sudul Moldovei. „Ocupanţii germani şi austro-ungari scotoceau deseori prin
toate casele ţărăneşti după bunuri de pradă: ouă, păsări, vite, carne, fân,
legume”[1], iar sătenii adoptau
diverse metode de rezistenţă pentru a-şi ascunde bunurile.
agrară, efectele ocupaţiei Puterilor Centrale au fost foarte dure în mediul
rural, germanii şi austro-ungarii (bulgarii neajungând în Prahova) căutând să
trimită în cele două imperii care deja se aflau de mai bine de doi ani în
război cât mai multe produse alimentare. În plus, tot satele româneşti hrăneau
(bine) sutele de mii de militari ai Puterilor Centrale care se aflau pe frontul
din sudul Moldovei. „Ocupanţii germani şi austro-ungari scotoceau deseori prin
toate casele ţărăneşti după bunuri de pradă: ouă, păsări, vite, carne, fân,
legume”[1], iar sătenii adoptau
diverse metode de rezistenţă pentru a-şi ascunde bunurile.
În comuna Poienarii Burchii, sătenii
s-ar fi refugiat în pădure datorită regimului de ocupaţie care prevedea pe
lângă rechiziţionări şi folosirea forţei de muncă rămase prin sate (având în
vedere că toţi bărbaţii apţi fuseseră oricum mobilizaţi în Armata Română şi
erau fie morţi pe front, luaţi prizoneri de germani – eliberaţi trepatat abia
in 1918 – fie în cadrul trupelor române care apărau Moldova). Germanii s-ar fi
împăcat bine doar cu „cârciumarii” (deţinătorii de localuri) din sate, căci
având mulţi bani (fără valoare – dar acest aspect era mai greu sesizabil la
ţară), le frecventau cu asiduitate, aceştia devenind chiar şi informatori ai
administraţiei militare germane. Există semne că s-a dezvoltat şi un fel de
mişcare de guerillă (una anarhică, fără coordonare sau mare pondere) în mediul
rural, fenomen puţin studiat până în momentul de faţă, care a apărut tocmai ca
urmare a vexaţiunilor la care era supusă populaţia din mediul rural.
s-ar fi refugiat în pădure datorită regimului de ocupaţie care prevedea pe
lângă rechiziţionări şi folosirea forţei de muncă rămase prin sate (având în
vedere că toţi bărbaţii apţi fuseseră oricum mobilizaţi în Armata Română şi
erau fie morţi pe front, luaţi prizoneri de germani – eliberaţi trepatat abia
in 1918 – fie în cadrul trupelor române care apărau Moldova). Germanii s-ar fi
împăcat bine doar cu „cârciumarii” (deţinătorii de localuri) din sate, căci
având mulţi bani (fără valoare – dar acest aspect era mai greu sesizabil la
ţară), le frecventau cu asiduitate, aceştia devenind chiar şi informatori ai
administraţiei militare germane. Există semne că s-a dezvoltat şi un fel de
mişcare de guerillă (una anarhică, fără coordonare sau mare pondere) în mediul
rural, fenomen puţin studiat până în momentul de faţă, care a apărut tocmai ca
urmare a vexaţiunilor la care era supusă populaţia din mediul rural.
În comuna Jugureni, un militar
german a fost ucis de persoane necunoscute, drept urmare primarul Ion
Voiculescu a fost destituit, iar întreaga comună a fost amendată cu 10.000 de
lei, suma fiind împărţită la numărul de familii existent. Faţă de ororile care
s-au înregsitrat în al Doilea Război Mondial, când sate întregi au fost rase de
pe pământ tocmai în urma unor astfel de incidente, trebuie să remarcăm
moderaţia Comandamentului militar german [2]. Nu întotdeauna de vină
erau germanii, uneori existând şi conflicte locale amuzante, etern româneşti.
Noul numit administrator al plăşii Cricov înainta un memoriu prefectului, în
care descria peripeţiile prin care a trecut. Prezentându-se la sediul plăşii
pentru a-şi lua în primire funcţia, a fost întâmpinat de predecesorul său care
nu i-a recunoscut numirea, mai mult, forţându-l pe secretarul plăşii să-şi dea
şi el demisia, anume pentru a împiedica buna funcţionare a administraţiei
locale. „Fără a mai sta de vorbă cu
subsemnatul, a părăsit serviciul ieşind vociferând pe uşă şi trântind-o în
acelaşi timp cu putere”. A doua zi, secretarul a revenit cuminte asupra demisiei [3]. O altă situaţie delicată,
cu potenţial exploziv, a fost încălcarea reglementării care prevedea ca
angajatorii privaţi să plătească familiei rămase jumătate din salariul celui
mobilizat. Această măsură fusese luată de Guvernul Român încă dinainte de
declanşarea ostilităţilor anume pentru a permite o subzistenţă minimă
familiilor bărbaţilor mobilizaţi, în condiţiile în care în epocă erau foarte
puţine femei active în câmpul muncii. Unii comercianţi sau angajatori au
profitat de înfrângerile României, precum şi de retragerea Guvernului şi
administraţiei în Moldova, pentru a nu mai plăti aceste sume, pe considerentul
că ele nu se mai aplică în zona ocupată de germani, ele fiind legiferate de
Guvernul român, care era neputincios în a le impune. Prefectura Prahova atrăgea
atenţia că prevederile rămâneau în vigoare „în
caz contrar patronii vor fi urmăriţi prin Administraţia Financiară, conform
legei de urmăriri, pentru plata acestor ajutoare”. Erau scutite de la plată
doar firmele care se considerau „ca aparţinând Puterilor Centrale”. Importanţa
informaţiei este dovedită şi de faptul că aceast anunţ a fost tipărit, iar pe
verso sunt contabilizate exemplarele care au fost distribuite în judeţ. [4] În august 1917, prefectul
trimitea administratorilor de plăşi o circulară în care critica delăsarea şi
atrăgea atenţia că „starea de
destrăbălare care domneşte prin comune nu a încetat şi funcţionarii
comunali se ocupă numai de afaceri,
neglijând cu desăvârşire intersele publice, din care cauză, populaţiunea
rurală, mai ales cea săracă, suferă tot felul de vexaţiuni şi asupriri, iar
vitele se fură întruna pentru contrabandă sau tăere, fără ca să se facă
cercetări serioase spre a se da de urma lor”. Prefectul îi acuza pe
administratori că sunt direct responsabili de această situaţie pentru că nu
vizitează/ controlează starea comunelor, mergând la faţa locului.
german a fost ucis de persoane necunoscute, drept urmare primarul Ion
Voiculescu a fost destituit, iar întreaga comună a fost amendată cu 10.000 de
lei, suma fiind împărţită la numărul de familii existent. Faţă de ororile care
s-au înregsitrat în al Doilea Război Mondial, când sate întregi au fost rase de
pe pământ tocmai în urma unor astfel de incidente, trebuie să remarcăm
moderaţia Comandamentului militar german [2]. Nu întotdeauna de vină
erau germanii, uneori existând şi conflicte locale amuzante, etern româneşti.
Noul numit administrator al plăşii Cricov înainta un memoriu prefectului, în
care descria peripeţiile prin care a trecut. Prezentându-se la sediul plăşii
pentru a-şi lua în primire funcţia, a fost întâmpinat de predecesorul său care
nu i-a recunoscut numirea, mai mult, forţându-l pe secretarul plăşii să-şi dea
şi el demisia, anume pentru a împiedica buna funcţionare a administraţiei
locale. „Fără a mai sta de vorbă cu
subsemnatul, a părăsit serviciul ieşind vociferând pe uşă şi trântind-o în
acelaşi timp cu putere”. A doua zi, secretarul a revenit cuminte asupra demisiei [3]. O altă situaţie delicată,
cu potenţial exploziv, a fost încălcarea reglementării care prevedea ca
angajatorii privaţi să plătească familiei rămase jumătate din salariul celui
mobilizat. Această măsură fusese luată de Guvernul Român încă dinainte de
declanşarea ostilităţilor anume pentru a permite o subzistenţă minimă
familiilor bărbaţilor mobilizaţi, în condiţiile în care în epocă erau foarte
puţine femei active în câmpul muncii. Unii comercianţi sau angajatori au
profitat de înfrângerile României, precum şi de retragerea Guvernului şi
administraţiei în Moldova, pentru a nu mai plăti aceste sume, pe considerentul
că ele nu se mai aplică în zona ocupată de germani, ele fiind legiferate de
Guvernul român, care era neputincios în a le impune. Prefectura Prahova atrăgea
atenţia că prevederile rămâneau în vigoare „în
caz contrar patronii vor fi urmăriţi prin Administraţia Financiară, conform
legei de urmăriri, pentru plata acestor ajutoare”. Erau scutite de la plată
doar firmele care se considerau „ca aparţinând Puterilor Centrale”. Importanţa
informaţiei este dovedită şi de faptul că aceast anunţ a fost tipărit, iar pe
verso sunt contabilizate exemplarele care au fost distribuite în judeţ. [4] În august 1917, prefectul
trimitea administratorilor de plăşi o circulară în care critica delăsarea şi
atrăgea atenţia că „starea de
destrăbălare care domneşte prin comune nu a încetat şi funcţionarii
comunali se ocupă numai de afaceri,
neglijând cu desăvârşire intersele publice, din care cauză, populaţiunea
rurală, mai ales cea săracă, suferă tot felul de vexaţiuni şi asupriri, iar
vitele se fură întruna pentru contrabandă sau tăere, fără ca să se facă
cercetări serioase spre a se da de urma lor”. Prefectul îi acuza pe
administratori că sunt direct responsabili de această situaţie pentru că nu
vizitează/ controlează starea comunelor, mergând la faţa locului.
După această muştruluire,
rapoartele de control au afluat spre Prefectură. Administratorul plasei Prahova
(unde se afla şi Câmpina) îşi permitea să-l contrazică pe prefect, afirmând că
în teritoriul său nu s-au înregistrat acte
de destrăbălare. O adresă interesantă a fost primită de Prefectura Prahova
la 7 septembrie 1917 de la Ministerul de Interne în care prefectului i se
aducea la cunoştinţă faptul că Societatea Crucea Roşie Română atenţiona asupra
existenţei cadavrelor soldaţilor români care încă se aflau în tranşeele din şi
de pe lângă Predeal, Azuga, Buşteni şi care nu fuseseră înhumate cum trebuie,
iar animalele sălbatice le dezgropau/ profanau. În acelaşi context se
menţionează lipsa de alimente de care sufereau cele trei localităţi de munte,
prefectul fiind rugat să ia măsuri (însă cu ce puteri şi prin ce mijloace?)[5]. Marile lipsuri
înregistrate în judeţ sunt dovedite şi de o scrisoare adresată de Prefectura
Prahova aceleiaşi Societăţii Crucea Roşie din Romania prin care se solicita de
urgenţă ajutor în îmbrăcăminte şi alimente pentru o populaţie jefuită şi
sărăcită, dar şi pentru prizonierii de război români şi ruşi internaţi în
judeţ.
rapoartele de control au afluat spre Prefectură. Administratorul plasei Prahova
(unde se afla şi Câmpina) îşi permitea să-l contrazică pe prefect, afirmând că
în teritoriul său nu s-au înregistrat acte
de destrăbălare. O adresă interesantă a fost primită de Prefectura Prahova
la 7 septembrie 1917 de la Ministerul de Interne în care prefectului i se
aducea la cunoştinţă faptul că Societatea Crucea Roşie Română atenţiona asupra
existenţei cadavrelor soldaţilor români care încă se aflau în tranşeele din şi
de pe lângă Predeal, Azuga, Buşteni şi care nu fuseseră înhumate cum trebuie,
iar animalele sălbatice le dezgropau/ profanau. În acelaşi context se
menţionează lipsa de alimente de care sufereau cele trei localităţi de munte,
prefectul fiind rugat să ia măsuri (însă cu ce puteri şi prin ce mijloace?)[5]. Marile lipsuri
înregistrate în judeţ sunt dovedite şi de o scrisoare adresată de Prefectura
Prahova aceleiaşi Societăţii Crucea Roşie din Romania prin care se solicita de
urgenţă ajutor în îmbrăcăminte şi alimente pentru o populaţie jefuită şi
sărăcită, dar şi pentru prizonierii de război români şi ruşi internaţi în
judeţ.
În corespondenţa Prefecturii cu
plăşile se strecoară, în afara limbajului tehnic şi rece, şi adevărate drame
umane, precum cea adusă la cunoştinţa prefectului de către primarul comunei
Şoimari care informează autorităţile judeţene despre moartea unei mame cu şase
copii minori, datorită tifosului exantematic. Soţul era mobilizat în Armata
Româna şi nu se mai ştia nimic de el în 1918, cei întorşi acasă dându-l mort pe
front. Orfanii erau îngrijiţi doar de o bunică, familia fiind săracă, trăind
doar într-o casă modestă şi neavând alt pământ decât cel din jurul ei.
Prefectul decidea alocarea de urgenţă a 40 de lei (totuşi o sumă derizorie
pentru şase copii). Administratoul plăşii Drăgăneşti informează Prefectura
asupra unui alt caz social cutremurator „cu
ocazia luptelor care au avut loc în jurul satului Parepa, un obuz de tun a
căzut peste casa femeii Zamfira Ilie Vişan, omorând un copil al său de nouă ani,
rănind alţi doi. Iar dânsei i s-a retezat cu desăvârşire braţul stâng. Bărbatul
său Ilie Vişan nu s-a întors încă din mobilizare şi se bănuieşte a fi mort” (soţul
ar fi dispărut la Turtucaia sau după Turtucaia, având în vedere felul cum s-au
purtat bulgarii cu prizonierii români – a se vedea memoriile poetului George
Topîrceanu). Femeia adresase un memoriu administratorului, care este şi mai
zguduitor decât ceea ce transmisese acesta la Ploieşti, căci mărturisea că în
timpul neferictului eveniment şi avortase, iar de atunci „eu ajungând a cere de milă prin comună din cauza traiului scump ce
este astazi”. Una din zecile de mii de drame necunoscute.
plăşile se strecoară, în afara limbajului tehnic şi rece, şi adevărate drame
umane, precum cea adusă la cunoştinţa prefectului de către primarul comunei
Şoimari care informează autorităţile judeţene despre moartea unei mame cu şase
copii minori, datorită tifosului exantematic. Soţul era mobilizat în Armata
Româna şi nu se mai ştia nimic de el în 1918, cei întorşi acasă dându-l mort pe
front. Orfanii erau îngrijiţi doar de o bunică, familia fiind săracă, trăind
doar într-o casă modestă şi neavând alt pământ decât cel din jurul ei.
Prefectul decidea alocarea de urgenţă a 40 de lei (totuşi o sumă derizorie
pentru şase copii). Administratoul plăşii Drăgăneşti informează Prefectura
asupra unui alt caz social cutremurator „cu
ocazia luptelor care au avut loc în jurul satului Parepa, un obuz de tun a
căzut peste casa femeii Zamfira Ilie Vişan, omorând un copil al său de nouă ani,
rănind alţi doi. Iar dânsei i s-a retezat cu desăvârşire braţul stâng. Bărbatul
său Ilie Vişan nu s-a întors încă din mobilizare şi se bănuieşte a fi mort” (soţul
ar fi dispărut la Turtucaia sau după Turtucaia, având în vedere felul cum s-au
purtat bulgarii cu prizonierii români – a se vedea memoriile poetului George
Topîrceanu). Femeia adresase un memoriu administratorului, care este şi mai
zguduitor decât ceea ce transmisese acesta la Ploieşti, căci mărturisea că în
timpul neferictului eveniment şi avortase, iar de atunci „eu ajungând a cere de milă prin comună din cauza traiului scump ce
este astazi”. Una din zecile de mii de drame necunoscute.
Puţin studiat este fenomenul
introducerii în teritoriul ocupat a paşapoartelor (sau celebrele Ausweis, le-am putea numi paşapoarte
interne – o astfel de practică a fost implementată cu succes şi de Uniunea
Sovietică sub Stalin, ideea fiind aceeaşi, de a controla orice mişcare a
populaţiei civile) de către autorităţile germane de ocupaţie. Un militar german
care a lăsat nişte amintiri foarte interesante despre perioada petrecută în
cadrul forţelor de ocupaţie germane din
România scria: „Sunt cinci cuvinte pe care şi le-a însuşit tot românul în şase luni de
ocupaţie: nix, los, Ausweis, Guten
Morgen (Nimic, plecare, permis, bună-dimineaţa). Dacă poate, preferă să nu
le spună. Pe nix îl ştiau dinainte. Los, pe care l-au învăţ acum de la noi,
le-a făcut o impresie puternică, la fel cum haide i-a marcat pe soldaţii noştri. Când reprezentanţi ai celor
două popoare au de făcut ceva împreună, se poate cu uşurinţă constata că
germanii spun haide, iar românii los. Cuvântul Ausweis a fost deja românizat şi se declină (…) Cum soldaţii
germani sunt aproape toţi din nord, românii nu zic Gutten Morgen, ci Gmorjen”[6]. Această practică a fost instituită în judeţele care se învecinau
cu Austro-Ungaria. Paşapoartele erau bilingve (în germană, limba principală şi
traducerea în limba română, caractere mai mici). Interesant este că în Prahova
comandantul districtului militar, colonelul Cleve, a emis o ordonanţă în acest
sens abia la 7 iunie 1917 care prevedea înfiinţarea de „paşapoarte obligatorii
generale”.
introducerii în teritoriul ocupat a paşapoartelor (sau celebrele Ausweis, le-am putea numi paşapoarte
interne – o astfel de practică a fost implementată cu succes şi de Uniunea
Sovietică sub Stalin, ideea fiind aceeaşi, de a controla orice mişcare a
populaţiei civile) de către autorităţile germane de ocupaţie. Un militar german
care a lăsat nişte amintiri foarte interesante despre perioada petrecută în
cadrul forţelor de ocupaţie germane din
România scria: „Sunt cinci cuvinte pe care şi le-a însuşit tot românul în şase luni de
ocupaţie: nix, los, Ausweis, Guten
Morgen (Nimic, plecare, permis, bună-dimineaţa). Dacă poate, preferă să nu
le spună. Pe nix îl ştiau dinainte. Los, pe care l-au învăţ acum de la noi,
le-a făcut o impresie puternică, la fel cum haide i-a marcat pe soldaţii noştri. Când reprezentanţi ai celor
două popoare au de făcut ceva împreună, se poate cu uşurinţă constata că
germanii spun haide, iar românii los. Cuvântul Ausweis a fost deja românizat şi se declină (…) Cum soldaţii
germani sunt aproape toţi din nord, românii nu zic Gutten Morgen, ci Gmorjen”[6]. Această practică a fost instituită în judeţele care se învecinau
cu Austro-Ungaria. Paşapoartele erau bilingve (în germană, limba principală şi
traducerea în limba română, caractere mai mici). Interesant este că în Prahova
comandantul districtului militar, colonelul Cleve, a emis o ordonanţă în acest
sens abia la 7 iunie 1917 care prevedea înfiinţarea de „paşapoarte obligatorii
generale”.
„Obligaţi la paşapoarte sunt toate persoanele
masculine şi feminine care au împlinit vârsta de 15 ani şi care împlinesc în
anul 1917 vârsta de 15 ani fără deosebire de naţionalitate”. Paşapoartele
conţineau atât numele persoanei, cât şi semnalmente fizionomice (înălţime,
culoarea ochilor). „Este în interesul
personal al oricărei persoane de a deveni cât se poate de curând în posesiunea
aşa unui paşaport, fiind în legătură cu uşurinţe considerabile la călătorii cu
drumul de fier şi schimbări de domiciliu”. Un eufemism, căci pur şi simplu
nu se putea călători cu trenul fără un astfel de document. Germanii prevedeau
şi constrângeri pentru prahovenii care nu prezentau entuziasm faţă de această
metodă de control, o amendă până la 1.000 de lei şi închisoare până la 3 luni
(„după alegere, sau amândouă împreună”) pentru cei care nu se prezentau la
Comandaturile locale, iar apoi, în cazul în care ar fi fost găsiţi fără
paşaport, amenda creştea până la 3.000 de lei şi 3 luni de închisoare, la fel „după alegere sau amândouă împreună” (interesant
ar fi de ştiut care erau criteriile după care se aplica această specificare – cum
ar fi putut cineva să aleagă şi închisoarea şi amenda financiară, destul de
însemnată în epocă, în ciuda inflaţiei provocată de germani?)
masculine şi feminine care au împlinit vârsta de 15 ani şi care împlinesc în
anul 1917 vârsta de 15 ani fără deosebire de naţionalitate”. Paşapoartele
conţineau atât numele persoanei, cât şi semnalmente fizionomice (înălţime,
culoarea ochilor). „Este în interesul
personal al oricărei persoane de a deveni cât se poate de curând în posesiunea
aşa unui paşaport, fiind în legătură cu uşurinţe considerabile la călătorii cu
drumul de fier şi schimbări de domiciliu”. Un eufemism, căci pur şi simplu
nu se putea călători cu trenul fără un astfel de document. Germanii prevedeau
şi constrângeri pentru prahovenii care nu prezentau entuziasm faţă de această
metodă de control, o amendă până la 1.000 de lei şi închisoare până la 3 luni
(„după alegere, sau amândouă împreună”) pentru cei care nu se prezentau la
Comandaturile locale, iar apoi, în cazul în care ar fi fost găsiţi fără
paşaport, amenda creştea până la 3.000 de lei şi 3 luni de închisoare, la fel „după alegere sau amândouă împreună” (interesant
ar fi de ştiut care erau criteriile după care se aplica această specificare – cum
ar fi putut cineva să aleagă şi închisoarea şi amenda financiară, destul de
însemnată în epocă, în ciuda inflaţiei provocată de germani?)
Un incident amuzant a avut loc la
24 iulie 1917 în Gara Sud din Ploieşti. Elias Haimson, proprietarul evreu al
teatrului şi cinematografului Modern din Ploieşti, dorind să plece la
Bucureşti, a fost interpelat în mod brutal de către agentul de poliţie locală
Iosif Moscovici (tot evreu) care i-a cerut să-i arate celebrul Ausweis, pe care Elias Haimson deja îl
arătase militarilor germani la intrare. Agentul a început a-l interoga pe
patron în mod nemanierat, ceea ce a provocat protestele acestuia, ajungându-se
la o adevărată dispută între cei doi. Agentul l-a poftit pe Haimson la poliţia
gării, unde un subofiţer german a fost pus în situaţia de a arbitra disputa.
Acesta o face pe loc, luând apărarea proprietarului de cinematograf,
avertizându-l pe agent că şi-a depăsit atribuţiile, iar dacă se mai întâmplă o
dată va fi dat afară. Haimson a depus totuşi plângere la poliţia locală,
simţindu-se ameninţat în continuare de agentul Moscovici care dorea să-i facă
necazuri în public pentru că, spuneau gurile rele din oraş, atunci când dorise
să intre la o reprezentaţie a Teatrului Modern, fără să plătească, fusese oprit
şi i se ceruse de către casieră să achite preţul biletului, la fel ca toţi
ceilalţi spectatori. Un modest abuz de putere, transformat într-un adevărat
scandal local. Care a fost atat de mare încât prefectul l-a desemnat chiar pe
directorul Prefecturii, Negulescu, să asculte cele două părţi şi să redacteze
un raport.[7] Alte cereri sunt adresate
prefectului prin care i se solicită să intervină asupra autorităţilor militare
germane (Distriktcommadatur) pentru a se elibera Ausweisul. De regulă acesta o
face, nu ştim cu ce rezultate.
24 iulie 1917 în Gara Sud din Ploieşti. Elias Haimson, proprietarul evreu al
teatrului şi cinematografului Modern din Ploieşti, dorind să plece la
Bucureşti, a fost interpelat în mod brutal de către agentul de poliţie locală
Iosif Moscovici (tot evreu) care i-a cerut să-i arate celebrul Ausweis, pe care Elias Haimson deja îl
arătase militarilor germani la intrare. Agentul a început a-l interoga pe
patron în mod nemanierat, ceea ce a provocat protestele acestuia, ajungându-se
la o adevărată dispută între cei doi. Agentul l-a poftit pe Haimson la poliţia
gării, unde un subofiţer german a fost pus în situaţia de a arbitra disputa.
Acesta o face pe loc, luând apărarea proprietarului de cinematograf,
avertizându-l pe agent că şi-a depăsit atribuţiile, iar dacă se mai întâmplă o
dată va fi dat afară. Haimson a depus totuşi plângere la poliţia locală,
simţindu-se ameninţat în continuare de agentul Moscovici care dorea să-i facă
necazuri în public pentru că, spuneau gurile rele din oraş, atunci când dorise
să intre la o reprezentaţie a Teatrului Modern, fără să plătească, fusese oprit
şi i se ceruse de către casieră să achite preţul biletului, la fel ca toţi
ceilalţi spectatori. Un modest abuz de putere, transformat într-un adevărat
scandal local. Care a fost atat de mare încât prefectul l-a desemnat chiar pe
directorul Prefecturii, Negulescu, să asculte cele două părţi şi să redacteze
un raport.[7] Alte cereri sunt adresate
prefectului prin care i se solicită să intervină asupra autorităţilor militare
germane (Distriktcommadatur) pentru a se elibera Ausweisul. De regulă acesta o
face, nu ştim cu ce rezultate.
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
[1] Monografia comunei Poienarii Burchii-Judetul Prahova de Prof. Marian Stoica, pag. 163
[2] Amintiri despre Mizil. Destin…si fapta in foileton de Viorel Soldea,
Gheorghe Ciprian Soldea, Ioana Soldea Editgraph, Buzau, 2014, pag. 178
Gheorghe Ciprian Soldea, Ioana Soldea Editgraph, Buzau, 2014, pag. 178
[3] Fond Prefectura Prahova, dosar 1/ 1917.
[4] Ibidem.
[5] Fond Prefectura Prahova, Dosar 2/ 1917
[6] În spatele frontului. Marele război aşa cum l-am văzut eu.
Decembrie 1916-iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată de Gerhard Velburg,
Editura Humanitas, Bucureşti 2018, 353 pagini. Traducerea din germană,
introducere şi note de Ştefan Colceriu. pag. 153
Decembrie 1916-iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată de Gerhard Velburg,
Editura Humanitas, Bucureşti 2018, 353 pagini. Traducerea din germană,
introducere şi note de Ştefan Colceriu. pag. 153
[7] Fondul Prefectura Prahova, Dosar 22/ 1917
Fragment din lucrarea Contribuţia judeţului Prahova la Războiul de Reîntregire al Neamului, în curs de redactare.
Fotografii puse la dispoziţie de Mădălin Cristian Focşa, rezultat al cercetărilor d-sale (Fond Primăria Câmpina).
La `Note`, este menționată „Monografia comunei Poienarii Burchii” de prof.Stoica Marian. Această monografie este publicată(tipărită) sau este în manuscris, aflată la Arhivele jud.Ploiești ? Înainte de 1990, mulți autori de monografii, neputându-le publica, le depuneau în manuscris la Arhivele Statului.
Buna ziua. Au fost multiplicate un numar de 5 exemplare, unul fiind depus, dupa cum ati sesizat foarte bine la Serviciul Judetean Prahova al Arhivelor Nationale. Lucrarea a fost redactata in 1979. Celelalte exemplare au fost donate : Primariei PB, Sc. generala PB, Sc. gen P. Ologeni , Sc. gen. P. Ralii. Mie mi-a parvenit la la Primaria P.B.Un alt exemplar ar fi fost donat de catre fam. Stoica Sfantului Sobor al Manastirii Pissiota.